Credința trece și prin ironie

Credința se discută și se dispută.

Uitați-vă în prezent.

Unii cred în Covid, alții nu.

Unii cred în purtarea măștii, alții nu.

Unii vă utilitatea carantinei, alții nu.

Iar când se ajunge la credință, lucrurile nu sunt niciodată clare.

Așa cum nu e nici Simón del desierto al lui Luis Buñuel, oricât de suprarealistă le-ar părea contemporanilor premisa de la care își construiește maestrul spaniol parabola.

Filmul se bazează pe figura lui Simeon Stâlpnicul, ascet și pustnic creștin din prima parte a secolului al V-lea d.Hr., care și-a petrecut o bună parte din viață în vârful unei coloane, supus intemperiilor și unei frugalități înfricoșătoare, dar care a dobândit un prestigiu imens, ajungând să consilieze împărați și să inspire un întreg curent anahoretic.

Regizorul folosește acest crâmpei extraordinar, de ce să nu recunoaștem, din perpetua căutare de sine a omului pentru a pune în scenă o satiră complexă a clerului și ipocriziei norodului, dar din care, însă, figura sfântului (interpretat cu hieratism umil de Claudio Brook) iese solidă.

Da, are idei extreme, cum ar fi cea față de un călugăr imberb și simpatic, își ignoră mama, care îi urmărește cu devotament supliciul auto-impus, însă, la nivel de convingeri, e neclintit.

Fapt cu atât mai remarcabil, mai ales că are de rezistat tentațiilor Diavolului într-o varianta feminină jucată de o voluptoasă, dar feroce Silvia Pinal. Aceste secvențe îi prilejuiesc lui Luis Buñuel câteva mostre ale artei al cărei inegalabil exponent a fost.

Altminteri, Simón del desierto beneficiază de o mizanscenă asemănătoare cu cea compusă de Ingmar Bergman în Det sjunde inseglet al lui Ingmar Bergman – suficient de sugestivă din punct de vedere istoric, permițându-și unele anacronisme și curățată de prea mult organic și naturalism, astfel încât, ajutată și de imaginea alb-negru, să dobândească un aer atemporal.

Deși are doar patruzeci de minute, n-aș cataloga această creație cinematografică drept scurtmetraj.

Să fi fost mai lungă, se dilua.

Să fi fost mai scurtă, n-avea timp de acumulare ideatică.

Așa, sub impecabila baghetă a unuia dintre marii magicieni ai ecranului, Simón del desierto e desăvârșit, ca o bijuterie despre care nu-ți poți închipui că a fost vreodată materie primă.

Și mai e și finalul!

Unii au văzut în el o dovadă a eșecului demersului spiritului al lui Simeon Stâlptnicul.

Pentru mine a fost încă o mărturie a diversității psihicului uman.

Printre noi se găsesc câte unii care nu se omoară cu hedonismul.

De ce-am avea o problemă cu asta?

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.