Tot mergând eu la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, s-a format un întreg tablou de concurs între compozitorii pe care am avut ocazia să îi ascult acolo.

Însă finala s-a jucat și se joacă de-a pururi între Beethoven și Mozart.

Parcă să zic că primul e câștigător la un tiebreak foarte strâns.

Dar la ultimul concert la care am participat, Mozart a reușit să-i conteste lui Beethoven titlul de Grand Slam muzical pe care i-l credeam decernat pe vecie.

Totul a început cu un as, în stilul dezarmant al celor cu care Federer obișnuia pe vremuri să anuleze un 0-40 – Uvertura operei ”Nunta lui Figaro”, K. 492.

Atât de cunoscută și atât de frumoasă este această bucată, încât mi-a stabilit starea de spirit pentru tot restul spectacolului.

Nu că aș fi avut vreo dificultate în a o menține, pentru că următorul set a fost unul de senzație. Concertul în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 este de o delicatețe pe care numai venirile la fileu ale aceluiași Federer o puteau egala.

Și, deși veți crede că mă pripesc cu concluziile, cred că a contat enorm că solist a fost un pianist cu multă experiență – Antonio Di Cristofano.

E nevoie de un anume calm, de o anume serenitate pe care numai anii o pot aduce, pentru a face claviatura să emane sunetele atât de cristaline pe care mintea prodigioasă a lui Mozart le-a plăsmuit. Ajuns aici, nu pot să nu remarc că acest concert pentru pian, atât de duios în exprimare, contrazice nervozitatea pe care o asociem cu figura infantilă a compozitorului, așa cum a impus-o Amadeus a lui Milos Forman.

Mozart vs. Beethoven e un meci care încă se joacă.

În Italia m-aș duce și m-aș tot duce, așa că a fost o încântare să călătoresc din nou în cea mai frumoasă țară din lume prin intermediul Simfoniei nr. 4 în La major, op. 90, „Italiana” a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.

O persoană care se pricepe bine de tot m-a provocat să urmăresc cu atenție cea de-a doua mișcare a acestei compoziții și așa am și procedat. Nu aș fi avut probleme în a o remarca, totuși, pentru că face o superbă notă discordantă cu exuberanța din restul simfoniei.

Am simțit o tânguire, minunat redată de atingerea lină a corzilor, și pot să jur că erau momente când parcă auzeam ”Cântă cucul, bată-l vină/ De răsună Bucovina”. Per ansamblu, m-a trimis cu gândul spre o poveste în care au loc evenimente grave, atât de tragice, încât sunt ținute deasupra abisului insuportabilității de o scânteie de umanitate. O poveste precum Lista lui Schindler.

Încă un mic amănunt, care să întregească fresca deja luxuriantă a încântărilor de care am avut parte în acea seară:

Dirijorul Kim Jaeha n-avea cu mult peste 20 de ani.

Într-adevăr, muzica nu are vârstă.