O ecranizare ca la carte

Fără a fi capodoperă, Room at the Top de John Braine (tradusă în românește sub titlul Drumul spre înalta societate) este un roman care reușește să rămână relevant, deși condițiile sociale și moravurile pe care le zdruncină s-au schimbat semnificativ de la apariție.

La fel de meritorie rămâne și ecranizarea, care, prin inteligența scenaristului Neil Paterson (laureat cu Oscar), mâna sigură a regizorului Jack Clayton și a unui ansamblu nemaipomenit de actori, reușește, la rându-i, să nu fie o simplă transpoziție, ci o operă independentă.

Povestea cărții, spusă la persoana I, este a unui ambițios arivist, care are de ales între dragostea pentru o tipă de vârsta a doua, senzuală și complexă, și oportunitatea pe care i-o oferă afecțiunea pe care i-a trezit-o unei fetișcane naive, dar bogate și cu părinți sus-puși.

În film, personajul principal rămâne același Dinu Păturică jucat minunat de Laurence Harvey, care adoptă o aparentă placiditate, străbătută de scăpărări luciferice și conflicte interioare. Însă, spre deosebire de creația literară, acțiunea nu este filtrată exclusiv prin el, iar interesul se distribuie celorlalți interpreți, sau, mai bine zis, interprete.

Femeile prezente în acest film au contribuții marcante: Heather Sears este fiica ușor de manevrat, Hermione Baddeley este o prietenă înduioșător de fidelă a protagonistei, iar Ambrosine Phillpotts este o matroană din Albion cu gradul de înțepare pe care vi-l puteți imagina.

Dar peste toate și toți tronează Simone Signoret.

O femeie la vârsta când dezamăgirile sunt deja consumate, cinică, dar încă dornică de sentimente autentice, concupiscentă, dar și ingenuă, puternică, dar și plăpândă sufletește. Actrița ni se dezvăluie treptat și ne spulberă orice previziune asupra modului în care credem că va reacționa în scena următoare.

Rar și-a găsit spectacolul eternului mister feminin vreo întruchipare mai stilată și mai sugestivă.

Un Oscar câștigat nu grație vreunei conjuncturi favorabile, vreunui curent ideologic adecvat sau ca urmare a succesului general al peliculei.

Este acel tip de statuetă a cărei strălucire nu prinde patina vremii.

Dragostea e cântată de când lumea.

Atât de mult, încât uităm (și ne aducem aminte pe spezele propriei sănătăți mintale) că nu rareori e sugrumată de dorința de mărire, înavuțire și alte pohte în care ”eu” devine mai important decât ”noi”.

Room at the Top e un sobru memento al acestei incontestabile realități.

Sobru, dar nu sumbru, pentru că beneficiază și de miracolul artei.