Rani care nu se inchid

By Iulian in Carti 0 Comment

Cred ca e mai usor sa scrii o carte din perspectiva unei persoane care e victima unei tulburari mentale (fara sa ma chinui prea mult, imi vin in minte Foamea de Knut Hamsun, Junky de William Burroughs sau chiar Matusa Julia si condeierul de Mario Vargas Llosa), decat din cea a unei persoane apropiate suferindului.

In primul caz, exista manifestari recurente ale diverselor afectiuni, recognoscibile chiar si unui cititor care nu are pregatire psihiatrica, insa, in al doilea, exista un amestec neomogen de rusine, afectiune, neputinta, adversitate sau compasiune, stari care se imbina sau concureaza, provocand persoanei o durere unica prin dinamismul ei.

La dificila sarcina de a reda acest amalgan s-a inhamat Gwenaelle Aubry in cartea de beletristica intitulata Nimeni. Starui putin asupra titlului, deoarece, in franceza in original, acesta este „Personne”, care, intr-adevar, se traduce prin „nimeni”, dar si prin „persoana”, iar aceasta ambivalenta mi se pare cheia in care o persoana sanatoasa clinic o percepe pe una bolnava – aceasta din urma nu mai apartine lumii concrete, reale, previzibile, insa ramane un individ in carne si oase, de care te leaga emotii sau amintiri.

Romanul nu are un fir narativ linear, este o perpetua pendulare intre fragmente dintr-un manuscris postum, apartinand unui avocat lovit de sindromul manical-depresiv (zis si bipolar), si trairile conexe ale fiicei care rememoreaza diversele ipostaze in care l-a cunoscut, direct sau din spusele altora. Ordonarea capitolelor in mod alfabetic este doar o vaga solutie pe care insasi vocea auctoriala o recunoaste ca fiind o incercare de a pune ordine in haosul care s-a instapanit pe mintea tatalui ei si pe relatia dintre cei doi.

Lectura este dureroasa si ingreunata putin de lirismul poate prea apasat al unor pagini. Dar cine sunt eu sa contest marea involburata din interiorul unei fiice care este condamnata sa fie contemporana cu moartea inceata a celui caruia ii datoreaza viata si sortita sa traiasca apoi cu o cumplita intrebare:

Ar fi putut oare fi altfel?

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o sedinta de terapie in care eu am fost in ipostaza specialistului care asculta pe cineva confesandu-se.

Serialul Oscarurilor – Episodul 8

By Iulian in Filme 4 Comments

Silver Linings1Pana sa-l vad, acesta era filmul de la Oscaruri pe care aveam cea mai mare pica. Intre timp, obida mi s-a mai atenuat.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol secundar speram sa-l vad pe Leonardo DiCaprio, pentru personajul sau naucitor din Django Unchained. Toate au mers bine la inceput, la alte premii aparea impreuna nominalizat alaturi de partenerul de ecran Christoph Waltz, dar, consternare, la Oscaruri a fost inlocuit de Robert De Niro pentru Silver Linings Playbook. M-am facut foc si para: Cum, s-a gasit si De Niro sa mai interpreteze ceva cat de cat si gata, s-au si entuziasmat toti?

Manat de aceasta indignare, m-am asternut pe vizionat filmul, o poveste in care izul familiar al comediei romantice despre doi neadaptati care ajung impreuna se imbina cu acela un pic mai inedit al explorarii universului persoanelor cu afectiuni mentale usoare, dar enervante pentru cei din jur.

Incepe filmul, apare si Robert De Niro, se termina filmul si supararea mea, desi intelectual vorbind, avea motive sa se mentina, se metamorfozeaza in induiosare. Veteranul joaca bine in rolul tatalui plin de manii de parior si nu foarte priceput in ale comunicarii cu fiul, dar nu-l intrece pe DiCaprio. Ce am remarcat si mi-a dat de gandit a fost batranetea pe care am citit-o pe chipul lui De Niro. Nu vreo oboseala data de varsta, mai degraba un proces ireversibil care nu il ocoleste nici macar pe acest membru de frunte al Panteonului cinematografiei. Mi-am dat seama ca sunt un norocos ca sunt contemporan cu acest maestru, ca am ocazia in timp real sa fiu surprins de varietatea si maiestria creatiilor sale. Leo este tanar, mai are timp sa ii oblige pe cei de la Academie sa admita ca gresesc ignorandu-l.

Mai exista un motiv pentru care mi s-a inmuiat pica impotriva lui The Silver Linings Playbook: Bradley Cooper. Marturisesc ca, la inceputurile ascensiunii sale la Hollywood, l-am considerat un fel de Matthew McConaughey, adica un tip pe care il ajuta fizicul suficient, incat sa nu fie nevoie sa se strofoace prea mult cu actoria, desi potential ar avea. Aceasta prejudecata mi-a fost zdruncinata in Limitless si spulberata cu totul aici. Cooper este plin de energie, de nebunie, de expresivitate, iar privirea sa, care altminteri pare inghetata, are exact aerul psihotic necesar pentru a-i intregi personajul suferind la comitetul central si din amor.

Partenera de idila, Jennifer Lawrence este simpatica, dar parca am mai vazut combinatia „tipa sucita, dificila, dar adanc iubitoare inlauntru”. Reactiile chimico-verbale dintre cei doi se deseneaza amuzant, asa ca n-am de ce sa ma plang.

O s-o fac, totusi, ca doar nu era sa las Silver Linings Playbook sa scape doar cu vorbe de lauda. N-am nici cuvinte de ocara, dar nu ma dau batut pana nu declar ca regia lui David O. Russell n-are ceva atat de remarcabil incat sa fie preferata celor ale lui Ben Affleck et comp. Regizorul (mult mai prezent si incisiv in The Fighter, de pilda) face bine lucruri conventionale, inclusiv scenariul, pentru care e de asemenea nominalizat si care, de la jumatatea filmului incolo, se angajeaza pe un fagas standard de comedie romantica.

Silver Linings Playbook e un exemplu interesant de creatie cinematografica in care multele interpretari reusite atrag elogii si pentru restul componentelor.

Silver Linings2

Care ii sunt competitorii pana acum?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables