Tot gândindu-mă la potențialul irosit a lui Rami Malek ca personaj negativ în No Time to Die, mi-a dat prin cap să trec în revistă, în ordine crescătoare a pitorescului, pe 7 dintre răii care i-au dat cel mai mult și mai palpitant de furcă lui 007.

Se impun niște precizări, totuși.

Primo, deoarece nu am văzut chiar toate filmele din universul James Bond, această listă este extrasă din materialul pe care l-am avut la dispoziție. Dacă, între timp, mai bifez încă una dintre pelicule și consider că e cazul, o să revin cu adăugiri sau revizuiri ale acestui top.

Secundo, justificările de la multe dintre personaje includ dezvăluiri referitoare ale tramei narative și chiar momente-cheie ale acesteia. Dacă remarcați vreun titlu care nu vă e cunoscut, feriți privirea de urgență și reveniți după ce îl veți fi vizionat.

Nu în ultimul rând, pentru mine nu există distincția dintre maleficul principal și mâna sa dreapta, pentru că, uneori, acest din urmă personaj e simțitor mai vizibil, fie prin modul cum este compus, fie prin simpla prezență scenică a interpretului.

Acestea fiind spuse, să vedem cine a încercat marea cu sarea de plutoniu și aproape i-a venit de hac lui Bond. James Bond:

Mr. White – Personaj secundar, dacă nu chiar episodic, jucat de Jesper Christensen, care apare în trei dintre filmele erei Daniel Craig. Momentul care l-a evidențiat este în altminteri dezamăgitorul Quantum of Solace. Membrii numitei organizații mafiote au un fel de conferință telefonică prin hands-free-uri în timpul unei spectacol de operă în aer liber (ceva nu foarte logic, din varii motive, dar să trecem peste asta). După ce Bond le strică întrunirea, respectivii, în frunte cu boss-ul Mathieu Amalric, se zburătăcesc care încotro, mai puțin Mr. White, care rămâne la locul lui, își scoate calm dispozitivul din ureche și îi spune soției: I guess Tosca isn’t for everyone. Excelent.

Xenia Onatopp – În primul rând vă invit să analizați puțin numele acestei femme fatale interpretate de Famke Janssen în Goldeneye. După ce aflăm că este un asasin care își suprimă victimele (bărbați, cum altfel) zdrobindu-i între coapse, găselnița lingvistică e și mai savuroasă. Inutil de spus că scena în care se înfruntă cu James Bond al lui Pierce Brosnan este memorabilă.

Scaramanga – Numele, actorul, duelul. Ce-i drept, Christopher Lee a fost mai impunător la senectute, dar chiar și aici, în floarea vârstei, salvează The Man with the Golden Gun, candidat serios la titlul de cel mai slab film Bond, de ridicolul suprem. Ținuta-i stilată și amenințătoare, care îl trece în plan secund pe însuși protagonistul Roger Moore, pare și mai pregnantă după ce asculți versurile melodiei omonine, cântate de Lulu.

Le Chiffre – Așa cum Daniel Craig este un James Bond mai vulnerabil, și personajele negative pe care le are de înfruntat au slăbiciunile lor. Acesta din Casino Royale este departe de aerul demiurgic al răilor pe care un Sean Connery i-a avut de înfruntat, dar asta îl face cu atât mai interesant. De la încrederea vecină cu aroganța de la început, Madds Mikkelsen, cu chipu-i de un estetic aparte, ajunge în pragul disperării, iar încleștarea de voință dintre cei doi, abstractă la masa de poker, devine ulterior dureros de fizică.

Golfinger – Personajul jucat de Gert Fröbe n-are nimic spectaculos în înfățișare. Dimpotrivă. Însă planul pe care îl pune la cale este al doilea ca deșteptăciune din tot acest clasament (pentru primul, așteptați până la lider), este înconjurat de figuri legendare, precum Oddjob al lui Harold Sakata, cu pălăria lui ucigașă, sau Pussy Galore (Honor Blackman), al cărei nume este de un comic de neconceput în corectitudinea politică a prezentului. Dacă toate astea nu v-ajung, să mai spunem că este cel care, folosindu-se de un laser, încearcă să-l văduvească pe Sean Connery de cea mai importantă armă a sa, prilej cu care are loc și acest schimb de replici: Do you expect me to talk? No, Mr. Bond, I expect you to die.

Elektra King – ați ajuns în cel mai nevralgic punct al acestui articol, dacă nu ați văzut The World Is Not Enough, derulați rapid mai departe, căci vă voi divulga cel mai seamă aspect al filmului. Pe tot parcursul lui, Sophie Marceau pare o femeie fragilă, numai bună de sedus și de protejat de către un Pierce Brosnan la apogeul virilității și priceperii cascadoricești. Numai că agentul nostru, și nu numai el, este plămadă moale în mâinile unei dame ucigător de abile în a-i manipula pe alții și cu un plan atât sanguinar, cât și pragmatic, care aproape îi reușește. Frumoasă așa cum numai franțuzoaicele știu a fi, cu un accent irezistibil și cu un nume cu rezonanță de tragedie antică, Elektra King e stăpâna acțiunii și prefațează belelele pe care următorul Bond le va avea cu femeile.

Elliot Carver – un mogul de presă vrea să iște un conflict între China și Occident, ca să aibă exclusivitate în a-l reda mediatic. Nu e 2021, ci 1997, iar planul îi aparține lui Elliot Carver, în care contemporanii l-au văzut cu atotputernicul Rupert Murdoch, iar eu pe William Randolph Hearst (vezi episodul biografic cu războiul dintre SUA și Spania). Cu vervă, nu, cu stridență chiar, Jonathan Pryce se delectează cu tot ce face și, mai ales, cu tot ce spune în Tomorrow Never Dies, inclusiv în duelurile verbale cu Pierce Brosnan. Iar dacă nu mă credeți, iată-l mai jos făcându-și intrarea în expozițiunea filmului:

– Mr. Wallace, call the President. Tell him if he doesn’t sign the bill lowering the cable rates, we will release the video of him with the cheerleader in the Chicago motel room.

– Inspired, sir.

– And, after he signs the bill, release the tape anyway.

Acum îl așteptăm pe noul 007, dar și pe cel sau cea care îi vor face zile fripte.

Făt-Frumos e lipsit de sens în absența unui zmeu pe măsură.