Omenie mai presus de religie

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Marea Moschee din Paris este un loc impresionant, care aduce un strop de exotism în capitala Franței, fiind totodată și o mărturie a multiculturalismului care caracterizează metropola de cel puțin aproape un secol.

Însă acest loc este și scena unei povești care merită să fie cunoscută, căci nu este mai prejos decât aceea care a inspirat Lista lui Schindler.

În timpul ocupației naziste, oficialii Marii Moschei din Paris au adăpostit și oferit acte false multor membri ai Rezistenței franceze, dar, mai important, unui număr semnificativ de evrei, dintre care mulți copii (cifrele variază între cîteva sute până la 1000).

Sub discreta conducere a lui Si Kaddour Ben Ghabrit, rectorul instituției, cei de la moschee s-au expus riscurilor pentru a-i proteja de cei de altă religie, ajungând chiar ca, în timpul controalelor germane, să îi ascundă în marea sală de rugăciune, unde nici chiar membrii Gestapoului nu îndrăzneau să pătrundă.

Acestea sunt doar câteva detalii pe care le-am aflat din cele câteva surse, inclusiv opere de ficțiune, care tratează acest episod emoționant al celui De-al Doilea Război Mondial.

The Grand Mosque of Paris de Karen Gray Ruelle și Deborah Durland DeSaix este un scurt volum ilustrat, destinat în principal celor tineri, dar care este documentat și cuprinzător în a relata cum evreii și ceilalți refugiați găseau adăpost în instituția de cult musulmană, pentru ca apoi să fie evacuați în secret către zone mai sigure.

Desenele de mână sunt sugestive și întregesc dramatismul informațiilor pe care le însoțesc.

Ca o completare a acestui volum vine și un documentar scurt intitulat Une résistance oublié. La mosquée de Paris de 1940 à 1944, realizat de Derri Berkani. Detaliile pe care le oferă redau întreaga dimensiunii a eroismului și inteligenței pe care personalul moscheii le-au pus în joc în eroica lor activitate.

Având acest arsenal factual în minte, vizionarea filmului lui Ismael Ferroukhi, Les hommes libres, devine cu atât mai captivantă și mai palpitantă.

Ca protagonist îl regăsim pe Tahar Rahim într-un rol similar celui din Un prophète:

Prins de poliție pentru contrabandă, un tânăr imigrant algerian din Parisul ocupat acceptă pactul cu diavolul și devine informator, misiunea sa fiind să se infiltreze în Marea Moschee din Paris, unde, bănuiesc autoritățile aservite naziștilor, sunt adăpostiți evrei.

Treptat, se vede, însă atras de activitățile Rezistenței, ajutat și de prietenia cu un compatriot, talentat cântăreț evreu (figura acestui din urmă este inspirată de cea a lui Salim Halali, care face obiectul unuia dintre cele mai spectaculoase manevre de subversiune identitară puse la cale de cei de la Moscheea din Paris).

Fără să fie alert, filmul este tensionat și reușește să includă organic în trama narativă multe din elementele prezentate în operele de non-ficțiune de mai sus.

Un rol secundar remarcabil este cel al lui Michael Lonsdale drept Si Kaddour Ben Ghabrit, care, cu finețe și duplicitate, trebuie să adoarmă suspiciunile naziștilor, în timp ce girează toate operațiunile de salvarea a evreilor ascunși în instituția sa.

Și eu am primit adăpost în Marea Moschee din Paris. Era o zi infernal de caldă, așa că am căutat răcoarea restaurantului din cadrul ei.

Acolo, am închinat un pahar de ceai în cinstea celor care au pus omenia mai presus de religie.

Prin ochi de femeie

By Iulian in Filme 0 Comment

Conform tradiției pe care o am de câțiva ani, în ziua de Paște mă aplec asupra unui film cu tematică biblică.

De data aceasta este vorba despre Mary Magdalene, o peliculă care urmărește același traseu al lui Iisus și al apostolilor săi, dar filtrat prin ochii acestei protagoniste.

Mulți se vor repezi să creadă că este vorba despre prostituata din episodul tentativei de lapidare, însă filmul regizat de Garth Davis și scris de Helen Edmundson și Philippa Goslett (de remarcat componența exclusiv feminină a departamentului scenaristic) își propune să dezmintă imaginea încetățenită și o prezinte pe acea Maria Magdalena cu reputație de sfântă, venerată cu precădere în țările catolice și subiect a numeroase legende aprocrife.

Mai mult, eroina de față apare ca fiind cea care înțelege în esență mesajul de împăcare și comuniune al lui Iisus, spre deosebire de apostolii bărbați, care au intenții militante sau așteaptă ceva concret.

Tot acest revizionism ar fi fost scandalos acum câțiva zeci de ani, acum e plăpând din punct de vedere ideologic, așa că, dacă Mary Magdalene are ceva în plus de oferit, e mai mult din punct de vedere estetic.

Filmul e lent, fragmentat narativ și nu suscită emoții puternice, nici măcar în scenele Calvarului. Predicile lui Iisus nu sunt înflăcărate și trimit mai degrabă la introspecție, nu că ar asta n-ar fi un lucru benefic.

Există, totuși, câteva momente de efect, precum alungarea negustorilor din Templu, când simți tensiunea cum mocnește într-o mulțime debusolată, un butoi cu pulbere din care nu lipsește decât scânteia revoltei, sau colonia leproșilor, de unde ieși mai zguduit ca în biciuirea aia sanguinară la care s-a dedat Mel Gibson.

Alegerea lui Joaquin Phoenix ca Iisus este cel puțin la fel de discutabilă ca aceea de a-l face Napoleon. Nu mă sfiesc să spun că aici rolul îi iese mai bine. Deși nu exaltă mulțimile, e ceva în modul lui molcom și ușor hipnotic de a rosti replicile și pildele cunoscute care le face, dacă nu convingătoare, măcar relevante.

Schimburile de priviri intense pe care le are cu Maria Magdalena dau apă la moară celor care au luat Codul lui Da Vinci de bun, iar dacă ți-a ajuns la urechi și că actorii s-au cuplat în timpul filmărilor, impresia devine și mai dubioasă.

Restul distribuției e la înălțimea provocării scenariului grav și schematic. Chiwetel Ejiofor e un Petru impunător și care nu-și ascunde antipatia față de Maria Magdalena, iar Tahar Rahim (mai știți cum se intitulează filmul care l-a făcut celebru?) e un Iuda deloc odios, ba care chiar îți suscită un fel de compasiune. Cred că, din punct de vedere strict interpretativ, este cea mai mare reușită a producției.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar salva Mary Magdalene de pecetea lipsei de caracter memorabil, dacă nu ar fi figura de o celestă serenitate a lui Rooney Mara.

E aceeași reținere din Carol, dar cu potențarea celui important element al figurii ei – ochii.

În acel albastru ușor oțelit se răsfrâng trăiri intense, dar niciodată manifestate haotic.

Avem timp să constatăm asta, pentru că regizorul Garth Davis îi acordă timp și prim-planuri.

Contemplând-o, am început să întrevăd o sursă de inspirație artistică – sublima pictură Bunavestire a lui Antonello da Messina.

Că am dreptate sau nu, nu mai contează.

Mary Magdalene a trezit ceva în mine, iar asta e rațiunea de a fi a oricărui film.

Quand je veux siffler, je siffle

By Iulian in Filme 4 Comments

V-ati intrebat vreodata cum arata o inchisoare cosmopolita din Franta? Pe asa vremuri de criza, numai la asta nu sta lumea sa se gandeasca, dar, daca totusi aveti o astfel de fantezie, Un prophete va poate satisface curiozitatea.

Un tanar francez de origine araba, fara prea mare habar de viata lui, intra la inchisoare. La inceput e singuratic si neinteresant pentru ceilalti, dar o banda de detinuti corsicani, care-i poarta pica unui alt locatar din sectiunea arabilor, il obliga pe protagonistul nostru sa faca pe hitman-ul, oferindu-i ca rasplata protectie si cate o bomboana, o aluna etc.

De aici incepe un veritabil cursus honorum yojimbonian al tanarului arab, care invata dialectul corsican, se baga in trafic cu hasis si face o periculoasa echilibristica intre diverse grupari mafiote, cu scopul de ajunge suficient de puternic sa ii dea in decedatii mamii lor pe toti carora a fost nevoit sa le linga ciubotele pana atunci.

Daca la inceput da impresia ca isi va tarsai figura talamba pe tot parcursul filmului, interpretul principal, Tahar Rahim, isi diversifica treptat gama expresiva si devine tot mai simpatic pe masura ce isi croieste drum catre varf. Tot la capitolul joc actoricesc merita mentionat si Niels Aresdrup, in rolul mafioso-ului care taie si spanzura, chiar si in detentie fiind, si a carui putere se diminueaza pe masura ce, pe nestiute, a aparent prapaditului sau protejat se intareste.

Un prophete are si niste bucati care cad in categoria balast, in special cele cu tenta supranaturala sau mistica, iar partile care tind sa il umanizeze pe protagonist nu stralucesc prin nimic, dar, per total, filmul curge bine si nu simti plictiseala, ba chiar exista cateva scene extraordinare. Exista una care mi-a adus aminte de seria The Godfather, cea in care Profetul isi transgreseaza limitele morale si da lovitura care ii va deschide drumul spre putere. Fata de violenta atenuata a altor scene, aceasta este explicita si viscerala, dar de efect. Si ca tot veni vorba de The Godfather, sarutarea mainii ca simbol al puterii are ca echivalent in Un prophete cele cateva minute de final, iar ultimul cadru al filmului este de-a dreptul incantator.

Am destui prieteni care lucreaza prin multinationale si se plang de sefi naspa. Pentru ei, Un prophete poate fi si un util studiu de caz in aceasta privinta. Printre sfaturile care s-ar desprinde din vizionarea lui ar fi sa incepeti sa lucrati ca freelanceri inainte de a-i pune demisia pe masa, sa fiti indatoritori cand inca mai sunteti in serviciul unui asemenea ipochimen si, cel mai important, e musai sa fiti in stare sa tineti o lama de ras sub limba.