Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.