Ca să abordez piesa Ultimul dans al libelulei, cea mai recentă producție a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, o să mă folosesc din nou de distincția trasată de Daniel Kahneman într-o superbă prelegere pe TED.com, aceea dintre sinele care trăiește și sinele care își amintește.

Sinele meu care și-amintește a priceput și rezonează cu morala globală a spectacolului – viața trebuie gustată din plin, pentru că seva pe care o extragi când ești tânăr te ține viu la amurg, când biologia începe să dea rateuri.

Însuși cuvântul ”libelulă” este emblematic. Această grațioasă și efemeră creatură are de bifat toate etapele vieții într-o durată foarte scurtă de timp.

Sinele meu care trăiește a avut, însă de pătimit, în timpul reprezentației.

În parte din cauza textului lui Cornel Mihai Ungureanu*, care propune și multe momente incoerente sau care nu duc nicăieri, în parte din cauza regiei lui Florin Caracala, care, după impecabila mizanscenă tehnologizată din White Room, se întoarce aici la niște trucuri clasice și cam îndoielnice, cum ar fi proiecțiile (cu care eu nu mă împac și gata), afumarea scenei și, implicit, a spectatorilor sau muzica de fundal care acoperea replici întregi ale actorilor.

N-a lipsit nici contribuția nefastă a unor tovarăși de vizionare, după cum vă voi relata la final.

Deoarece Caracala-actorul este deosebit de înzestrat (am avut ocazia să mă conving de asta în Ea e băiat bun), Caracala-regizorul reușește să se reabiliteze lucrând excelent cu interpreții.

În ordinea numerelor de pe tricou și a impresiei pe care mi-au produs-o aceștia sunt: Marian Politic, Alina Mangra, Iulia Lazăr și Dragoș Măceșanu.

Cătălin Miculeasa a avut și roluri mai bune, iar doamnei Tamara Popescu îi voi dedica un paragraf separat.

Generația cărei îi aparține punea mai mult accent pe declamație, iar această ușurință de-și modela vocea a ieșit și mai pregnant în evidență față de eforturile preponderent fizice ale partenerilor de scenă. Pentru mine, unul, teatrul a fost și este spațiul care demonstrează ce minunata realizare este graiul omenesc.

Ultimul dans al libelulei nu este divertisment, ci mai degrabă o lecție alambicată, dar elocventă.

Pentru că am reușit s-o deslușesc, mă opresc aici din scris și mă întorc la viața reală, în speranța că, la senectute, nu voi ajunge precum doamna care a trântit un selfie cu bliț în întunericul sălii și care m-a fulgerat cu privirea și m-a gratulat cu invective, pentru că am îndrăznit s-o iau la rost pentru asta.

*Surse de încredere mi-au menționat că textul inițial a suferit unele modificări în vederea punerii în scenă.

Credit foto: Cristi Floriganță