Meditațiile nedeclarate sunt de-a dreptul periculoase

Dintre toate piesele lui Eugen Ionesco pe care le știu, Lecția mi se pare cea mai simplă, cea mai brutală, cea mai directă și, ca urmare, cea mai eficace.

Am întâmpinat astfel cu bucurie știrea că Bobi Pricop, care nu mi-a greșit cu nimic, dar chiar cu nimic, de când face treabă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, o va pune în scenă aici.

S-au activat automat niște rezerve, când am văzut distribuția.

Sorin Leoveanu era o alegere firească, are tot arsenalul interpretativ pentru ce ar avea de făcut protagonistul masculin, însă celelalte două personaje urmau să fie jucate de Iulia Lazăr și Raluca Păun.

Eleva din Lecția e minoră sau tinerică, în cel mai bun caz, iar niciuna dintre cele două actrițe nu e tocmai jună.

Până la urmă această configurație actoricească s-a dovedit inspirată și asta pentru că Bobi Pricop a abordat piesa un pic altfel decât mi-aș fi imaginat.

Am privit întotdeauna Lecția ca pe o subtilă deplasare a polilor puterii dinspre elevă spre profesor, cu finalul pe care îl știți, iar dacă nu îl știți, nu vi-l spun, ca să aibă efectul scontat.

În versiunea de față, totuși, regizorul alege să transpună direct o atmosferă de tensiune maladivă, care evoluează și degenerează, și în care ambientul are rolul lui.

Există o melodie neliniștitoare care nu încetează deloc, decorurile sunt intense vizual (cu vagi influențe de estetică manga, aia japoneză, nu de birt) și se schimbă permanent, costumul lui Sorin Leoveanu aduce cu al unui măcelar, iar Iulia Lazăr ca servitoare nu iese niciodată din câmpul nostru vizual și compune o prezență scenică prevestitoare de rele.

Și, urmărind Lecția în versiunea asta, mi-a relevat o fractură fundamentală, pe care o văd și aievea – cea dintre aceia care sunt capabili de gândire abstractă și aceia care văd lucrurile denotativ și material și nu se încurcă în elucubrații. Și dreptatea nu e neapărat de partea celor dintâi.

Deși plin de savuroase efecte non sequitur, textul lui Eugen Ionesco are și acea calitate a aridității pe care actorii sădesc propriile reacții.

Iar prezentul tandem profesor-elevă nu ezită să o facă în mod copios.

Niciunul dintre cei doi nu mi-era necunoscut în privința talentului.

Sorin Leoveanu are în spate o galerie lungă de personaje la limita patologicului pe care le-a etalat pe scena teatrului din Craiova, iar acesta este încă unul reușit.

Cât despre Raluca Păun, încă mai are resurse artistice care să mă surprindă, că de încântat o face aproape oricând și oricum (dacă n-ar fi fost Radu Afrim prin peisaj, n-aș fi menționat ”aproape”).

Un singur neajuns găsesc piesei lui Bobi Pricop și cred că e unul care se poate remedia.

Aminteam mai sus că decorurile se schimbă, reflectând acumulări emoționale și nu de-ale bune.

Aceste modificări presupun manevre prompte din partea unor oameni foarte dibaci din culise, fapt pentru care îi felicit.

Problema este, însă, că Lecția se desfășoară în sala mică a teatrului, activitatea lor în pregătirea fiecărei scene următoare e zgomotoasă, iar troncăneala astfel rezultată spulberă din aerul hipnotic în care sunt atrași privitorii.

N-ar strica un comportament mai de ninja al domnilor respectivi.

Precum și niște echipament care să includă ciocane pneumatice și încălțări moi.

Altminteri, Lecția lui Eugen Ionesco și a lui Bobi Pricop merită dată poporului mult timp de-acum încolo.

Credit foto: Orlando Edward.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Ideea pe scenă, fapta în viață

Ca să abordez piesa Ultimul dans al libelulei, cea mai recentă producție a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, o să mă folosesc din nou de distincția trasată de Daniel Kahneman într-o superbă prelegere pe TED.com, aceea dintre sinele care trăiește și sinele care își amintește.

Sinele meu care și-amintește a priceput și rezonează cu morala globală a spectacolului – viața trebuie gustată din plin, pentru că seva pe care o extragi când ești tânăr te ține viu la amurg, când biologia începe să dea rateuri.

Însuși cuvântul ”libelulă” este emblematic. Această grațioasă și efemeră creatură are de bifat toate etapele vieții într-o durată foarte scurtă de timp.

Sinele meu care trăiește a avut, însă de pătimit, în timpul reprezentației.

În parte din cauza textului lui Cornel Mihai Ungureanu*, care propune și multe momente incoerente sau care nu duc nicăieri, în parte din cauza regiei lui Florin Caracala, care, după impecabila mizanscenă tehnologizată din White Room, se întoarce aici la niște trucuri clasice și cam îndoielnice, cum ar fi proiecțiile (cu care eu nu mă împac și gata), afumarea scenei și, implicit, a spectatorilor sau muzica de fundal care acoperea replici întregi ale actorilor.

N-a lipsit nici contribuția nefastă a unor tovarăși de vizionare, după cum vă voi relata la final.

Deoarece Caracala-actorul este deosebit de înzestrat (am avut ocazia să mă conving de asta în Ea e băiat bun), Caracala-regizorul reușește să se reabiliteze lucrând excelent cu interpreții.

În ordinea numerelor de pe tricou și a impresiei pe care mi-au produs-o aceștia sunt: Marian Politic, Alina Mangra, Iulia Lazăr și Dragoș Măceșanu.

Cătălin Miculeasa a avut și roluri mai bune, iar doamnei Tamara Popescu îi voi dedica un paragraf separat.

Generația cărei îi aparține punea mai mult accent pe declamație, iar această ușurință de-și modela vocea a ieșit și mai pregnant în evidență față de eforturile preponderent fizice ale partenerilor de scenă. Pentru mine, unul, teatrul a fost și este spațiul care demonstrează ce minunata realizare este graiul omenesc.

Ultimul dans al libelulei nu este divertisment, ci mai degrabă o lecție alambicată, dar elocventă.

Pentru că am reușit s-o deslușesc, mă opresc aici din scris și mă întorc la viața reală, în speranța că, la senectute, nu voi ajunge precum doamna care a trântit un selfie cu bliț în întunericul sălii și care m-a fulgerat cu privirea și m-a gratulat cu invective, pentru că am îndrăznit s-o iau la rost pentru asta.

*Surse de încredere mi-au menționat că textul inițial a suferit unele modificări în vederea punerii în scenă.

Credit foto: Cristi Floriganță