Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Șase fete dezghețate și Profu’ de religie

Am recidivat cultural cu cele șase fete istețe și am fost din nou la teatru.

De la aceasta la Profu’ de religie.

O piesă care se joacă de zece ani.

Da, de zece ani.

Am văzut-o la lansare, am văzut-o ulterior, am văzut-o și acum și tot bună mi se pare.

Bobi Pricop reușește cumva să păstreze echilibrul între experimental (mizanscena) și narativ, astfel încât spectatorul are de decodat unele elemente, fără a avea migrene existențiale, iar povestea elaborată de Mihaela Michailov îmbină îndemnul la reflecție cu amuzamentul pur.

Cât despre distribuție (Marian Politic, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Cătălin Vieru, Dragoș Măceșanu), e într-o formă galactică.

Dar destul despre considerațiile mele.

Ca și la Năpasta, la finalul spectacolului le-am provocat pe fetele cele dezghețate să își exprime gândurile într-un formular, iar mai jos sunt răspunsurile lor centralizate.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut de Anca (Raluca Păun – n.m.), că era tare amuzantă.

Mi-a plăcut când mama Ancăi (tot Raluca Păun – n.m.) se certa în direct cu ceilalți, era amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut când mama Ancăi era pe mut și se enerva, pentru că era amuzant.

Mi-a plăcut când piesa a început și toată lumea a început să se miște foarte repede.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul mamei Ancăi și s-a enervat.

Mi-a plăcut când i-au tăiat microfonul lui Șoșoacă, pentru că a fost amuzant.

Observați cât de des apare cuvântul ”amuzant”? Încă mă gândesc la cel piesă de la TNC să le duc, să obțin din nou efectul ăsta și încă n-am găsit o soluție.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut toată piesa!

Că era gălăgie și nu înțelegeam bine.

Totul a fost foarte amuzant și a fost o piesă bine gândită.

Nu mi-a plăcut când povesteau din cartea de religie.

Nu mi-a plăcut când vorbea profu’ de religie (Marian Politic – n.m.), pentru că era plictisitor.

Nu mi-a plăcut când vorbea toată lumea și nu se înțelegea nimic.

Ce personaj ți-a plăcut mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de mama Ancăi și de Anca (ambele jucate de Raluca Păun – n.m.), pentru că era amuzantă și prostuță.

Anca și Andrei și Bogdan și mama Ancăi, pentru că mă amuzau.

Cel mai mult mi-a plăcut de Anca și Andrei, pentru că au fost foarte amuzanți.

Mi-a plăcut de doamna care o juca pe Anca, pentru că era amuzantă.

Mi-a plăcut de psiholoagă (Romanița Ionescu – n.m.).

Dirigu’ (Cătălin Vieru – n.m.), pentru că cerea multe informații și îi punea pe ceilalți în dificultate.

Vezi ce spuneam mai sus despre prevalența cuvântului ”amuzant”.

Ce personaj ți-a plăcut ce mai puțin și de ce?

Mi-au plăcut toate personajele.

Mara (Romanița Ionescu – n.m.) și profu’ de religie, pentru că mi se părea că nu-s siguri pe ei.

Toți au fost minunați și mi-au plăcut toți.

Mi-a plăcut de toți.

Nu mi-a plăcut de doamna de română (Raluca Păun – n.m.), pentru că nu îi păsa de incident.

Nu mi-a plăcut de doamna de română, pentru că nu spunea adevărul.

Două aspecte reies din răspunsurile de la această secțiune: copiii simt duplicitatea și incertitudinea, adulții să facă bine să nu uite asta; actorii și-au făcut treaba foarte bine.

Ce-ai fi făcut în locul Marei, astfel încât să fii crezută de adulți?

În locul Marei, aș fi spus adevărul, pentru că era mult mai ușor.

M-aș fi exprimat mai bine!

Cel mai probabil l-aș fi rugat pe director/directoare (egalitatea de șanse e de la ea – n.m.) să verifice camerele de filmat (când am citit asta, m-am plesnit peste frunte, frateeeee, uite că la asta nu s-a gândit nimeni!).

Sincer, aș fi părut mai încrezătoare și mult mai convinsă de ceea ce spun.

Nu mi-a fi păsat. E de ajuns să știu eu ce s-a întâmplat.

Aș fi fost mai sigură pe mine.

Ca o concluzie a acestei secțiuni, e îmbucurător că fetele au înțeles că sursa tuturor belelelor din piesă e ambivalența și nesiguranța Marei.

Avem nevoie de generații viitoare sigure pe ele, pentru că viitorul în sine e incert.

Și avem nevoie și de soluții, dar că fetele mele deștepte le au nu mai e o surpriză, așa cum povestea la Năpasta.

De fapt, la un moment dat, Marian Politic alias profu’ de religie întreabă retoric:

Ce este adevărul?

La care una dintre fetițe, aceeași ca data trecută, dă să ridice două degețele, să răspundă.

Cum să nu mori de dragul lor?

Data trecută, fetele au avut ocazia să îi întâlnească pe actori, în mod inopinat, ce-i drept.

Atunci, membrii colectivului Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova au cam dat-o în bară în materie de relaționare cu spectatorii, aceia mulțumită cărora ei există și lucrează, până la urmă.

Acum situația a fost alta.

Interacțiunea a fost deliberată, pentru fetele m-au întrebat imediat după terminarea piesei dacă pot să îi întâlnească pe actori, ”mai ales pe Șoșoacă”.

Și au obținut ce și-au dorit.

Cătălin Vieru, cu experiența-i de moderator de concerte educative de la Filarmonica Oltenia, le-a strâns mâna fiecăreia în parte și le-a întrebat cum le cheamă. Evident, erau topite de plăcere.

La fel a procedat și Dragoș Măceșanu, jovial și relaxat, iar când una dintre ele a venit cu ideea de a cere un autograf, dorința s-a transmis tuturor ca un curent electric, iar actorul s-a pomenit asaltat mai ceva ca la premiera unui blockbuster.

Iar Raluca Pău să fi vrut, și nu scăpa de activitatea asta, pentru că la apariția ei fetele mai că n-au chiuit de bucurie.

Și așa am ajuns să imortalizez imaginea de mai jos, cu meleul format din niște actori încântați și niște spectatori încântați.

Asta trebuie să se întâmple la teatru.

TNC, mingea e în terenul vostru.

Credit foto pentru imaginile din piesa: Florin Chirea.

Ideea pe scenă, fapta în viață

Ca să abordez piesa Ultimul dans al libelulei, cea mai recentă producție a celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu”, o să mă folosesc din nou de distincția trasată de Daniel Kahneman într-o superbă prelegere pe TED.com, aceea dintre sinele care trăiește și sinele care își amintește.

Sinele meu care și-amintește a priceput și rezonează cu morala globală a spectacolului – viața trebuie gustată din plin, pentru că seva pe care o extragi când ești tânăr te ține viu la amurg, când biologia începe să dea rateuri.

Însuși cuvântul ”libelulă” este emblematic. Această grațioasă și efemeră creatură are de bifat toate etapele vieții într-o durată foarte scurtă de timp.

Sinele meu care trăiește a avut, însă de pătimit, în timpul reprezentației.

În parte din cauza textului lui Cornel Mihai Ungureanu*, care propune și multe momente incoerente sau care nu duc nicăieri, în parte din cauza regiei lui Florin Caracala, care, după impecabila mizanscenă tehnologizată din White Room, se întoarce aici la niște trucuri clasice și cam îndoielnice, cum ar fi proiecțiile (cu care eu nu mă împac și gata), afumarea scenei și, implicit, a spectatorilor sau muzica de fundal care acoperea replici întregi ale actorilor.

N-a lipsit nici contribuția nefastă a unor tovarăși de vizionare, după cum vă voi relata la final.

Deoarece Caracala-actorul este deosebit de înzestrat (am avut ocazia să mă conving de asta în Ea e băiat bun), Caracala-regizorul reușește să se reabiliteze lucrând excelent cu interpreții.

În ordinea numerelor de pe tricou și a impresiei pe care mi-au produs-o aceștia sunt: Marian Politic, Alina Mangra, Iulia Lazăr și Dragoș Măceșanu.

Cătălin Miculeasa a avut și roluri mai bune, iar doamnei Tamara Popescu îi voi dedica un paragraf separat.

Generația cărei îi aparține punea mai mult accent pe declamație, iar această ușurință de-și modela vocea a ieșit și mai pregnant în evidență față de eforturile preponderent fizice ale partenerilor de scenă. Pentru mine, unul, teatrul a fost și este spațiul care demonstrează ce minunata realizare este graiul omenesc.

Ultimul dans al libelulei nu este divertisment, ci mai degrabă o lecție alambicată, dar elocventă.

Pentru că am reușit s-o deslușesc, mă opresc aici din scris și mă întorc la viața reală, în speranța că, la senectute, nu voi ajunge precum doamna care a trântit un selfie cu bliț în întunericul sălii și care m-a fulgerat cu privirea și m-a gratulat cu invective, pentru că am îndrăznit s-o iau la rost pentru asta.

*Surse de încredere mi-au menționat că textul inițial a suferit unele modificări în vederea punerii în scenă.

Credit foto: Cristi Floriganță

Mai e speranta, mai e

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.