Marginali jucați, marginali o să rămâneți

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

1 Comments

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.