Marginali jucați, marginali o să rămâneți

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Militarism hipnotic

Stagiunea 2018-2019 a Teatrului National „Marin Sorescu’ din Craiova a inceput asa cum se cuvine: cu un spectacol care poate suscita discutii, pro sau contra, dar care nu are cum sa te lase indiferent – Aias. Eseu despre dementa.

Adaptata dupa Sofocle si regizata de Mihai Manutiu, piesa preia doar cateva fasii din opera initiala si isi faureste o estetica proprie. Agitatia inaltilor reprezentanti militari de la inceput si benzile rulante care confera un dinamism aproape perpetuu miscarii scenice demonstreaza fara putinta de tagada ca vizata este contemporaneitatea.

Ca o paranteza, mediul apasat ostasesc in care are loc Aias mi-a adus aminte de o alta piesa excelent montata, ca o coincidenta, apartinandu-i tot lui Sofocle – Antigona – pe care am avut ocazia sa o vad in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori, care a avut loc anul acesta la Craiova. Se pare ca antichitatea zgandareste ranile inca deschise ale violentei omenesti.

Aias este un spectacol eminamente vizual si auditiv, iar aspectul care impresioneaza, indiferent ca ai gust pentru clasici modernizati sau nu, este sincronizarea scenelor de grup, atat feminine, cat si masculine, dar si evidentul efort fizic pe care actorii il depun. Arta declamatorie lasa intaietatea celei motrice, dar paradoxal, aceasta uniune a trupurilor mi s-a parut cea mai consistenta pastrare a unei traditii antice, aceea a corului, care participa la actiune, dar o face altfel decat pe vremea lui Sofocle.

In rolul principal, Claudiu Bleont are o partitura solicitanta, dar interpretarea este mai putin calibrata decat cea din Nopti ateniene, unde il joaca pe Timon, un personaj similar celui al lui Aias prin alunecarea in abisul tulburarii mentale. Economia de manifestari care a functionat atat de bine in construirea figurii tragice shakespeariene este perturbata aici de numerele dansant-coregrafice.

Lui George Albert Costea aceasta dualitate i-a iesit mult mai bine, dar nu e o supriza, ii stiam calitatile atletice din spectacolul Dorian, iar pe cele interpretative din sumedenie de roluri pe care i le-am urmarit de-a lungul timpului.

A existat o scena de un usor umor involuntar, in care cei doi actori au de executat un complicat dans al infruntarii mentale si fizice; era destul de limpede ca veteranul Claudiu Bleont se poticnea un pic in comparatie cu mai zveltul sau confrate.

Tot la capitolul umor, nu stiu daca involuntar sau nu, as aminti si aparitia celor trei pacifiste, Tamara Popescu, Raluca Paun si Geni Macsim, pe care le mai vazusem in aceasta formula si in Gaitele, unde si-au intruchipat atat de bine personajele, incat aici nu le puteam recepta catusi de putin in cheia urmarita de regizor. Sau am fost cumva victima unui tertip al acestuia?

Ca o incheiere, Aias. Eseu despre dementa este un argument peremptoriu ca arta teatrului nu are a se teme de acuzatia ca este prea statica in comparatie cu rivalele de pe pelicule sau ecrane.

Fotografiile ii apartin lui Florin Chirea.

Mai e speranta, mai e

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.