Feriți copiii de pornoșaguri

By Iulian in Teatru 0 Comment

După atâtea piese moderne, postmoderne și răsmoderne, când am aflat că la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se va pune în scenă un text clasic, în mod CLASIC, m-am mirat foarte.

Este vorba despre nuvela The Turn of the Screw a lui Henry James, care a beneficiat și de o ecranizare remarcabilă, intitulată The Innocents și având-o în prim-plan pe distinsa Deborah Kerr, exact subiectul cercetărilor mele pentru CINEMATECA din acest moment.

Așa că m-am grăbit să văd spectacolul, curios nevoie mare fiind să compar cele două versiuni.

Cea regizată de Iris Spiridon are vădite limitări de timp și spațiu.

Față de toate mijloacele filmice, Cineva care să mă păzească nu beneficiază decât de o scenă și câteva decoruri, dar utilizate judicios, în special deja nelipsitele celofane (vezi Regele Lear cel recent), care transpun aerul fantomatic, dar și volatilitatea emoțională a protagonistei, dimensiuni îngemănate pe care Henry James le-a întrețesut în textul său.

Durata este redusă, ceea ce nu poate să supere pe spectatorul grăbit al secolului XXI, dar asta aduce atingere alunecării eroinei dinspre siguranță mintală către dereglare în toată regula, proces care în film este redat mult mai discret și, implicit, mai elocvent.

Cei doi copii sunt jucați de Anastasia Cepoi și Rareș Boureanu (probabil că numele de familie vi se pare cunoscute, iar asta va merita o discuție viitoare), iar dacă lipsa lor de pregătire conferă naturalețe începutului de piesă, devine o scădere înspre final, când trările se acutizează și se întețesc interacțiunile cu guvernanta interpretată de Costinela Ungureanu, a cărei experiență scenică iese pregnant în evidență.

Constrânsă de caracterul accelerat al narațiunii, actrița are o tranziție cam bruscă de la duioșie și încredere la tulburare și chiar duplicitate, dar le gestionează eficient, iar modul cum pulsiunile sexuale reprimate își fac loc treptat prin platoșa educației victoriene ne aduc aminte că a fost Ellida.

A fost o bucurie să o regăsesc pe Anca Dinu în micul, dar expresivul rol al slujnicei, iar restul distribuției îi mai include pe Alex Calangiu și pe Corina Druc cu o coafură de Dracula, la mare preț, pare-se, la TNC (vezi același King Lear cel recent).

După ce s-a săvârșit Cineva care să mă păzească, am rămas cu acel plăcut sentiment, pe care aproape că îl credeam pierdut aici, la Craiova, că am petrecut timpul în mod util, participând la perpetuarea unor mici artefacte ale culturii universale.

Bașca faptul că mi-am adus aminte de un banc.

La un conac foarte vechi, despre care se spune că e bântuit, ghidul îl întreabă pe Bulă:

– De ce tremurați, domnule Bulă?

– Păi am auzit că sunt fantome aici.

– Hai, domne, liniștiți-vă, stau aici de 500 de ani și n-am văzut niciuna până acum.

Credit foto: www.tncms.ro.

Purcărete ne tratează cu fundu’

By Iulian in Teatru 0 Comment

Stalin și poporul rus

Au întors fundul la Apus

Ca să vadă tot Apusul

Ce obraz mai are rusul.

Asta e o poezioară pe care o știu de la mama, care, la rându-i, o știe de la bunicul meu, culmea, fost milițian.

Dar despre fund o să vorbim mai la vale, acum să o luăm metodic.

Silviu Purcărete s-a întors la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut istorie, cu un nou spectacol, Regele Lear.

Un text greu, o piesă care începe rău și se sfârșește foarte rău, așa că e de înțeles de ce declara ilustrul regizor că s-a temut mult timp să o pună în scenă.

Primul lucru pe care îl observi la acest spectacol este economia mijloacelor materiale utilizate.

Se pare că la TNC s-a aplicat Sistemul Bolojan – tăiem cheltuielile pentru bugetari și creștem taxele (pentru spectatori).

Nevoia te învață, însă, căci există destule momente de efect, iar eu, unul, am fost impresionat cât de multe se pot face cu un simplu bec (Traiască Edison sau Tesla, după cum vă poziționați în această perpetuă dispută).

Probleme reale sunt cu sunetul de fundal, care acoperă cam prea mult vocile actorilor, și așa greu inteligibile când sunt la distanță maximă de gradenele unde stau spectatorii, mai ales cea opusă spațiului cu celofane.

Cu mizanscenă minimală, atenția se îndreaptă, natural, către distribuție.

Pentru rolul regelui eponim era nevoie de un fanfaron strident, căruia îi place să facă pe nebunul și să își umilească fata în public. Claudiu Bleonț devine astfel o alegere firească, iar actorul face aici ce îl tot vedem făcând de ani buni, așa că n-are rost să detaliem.

O dualitate interpretativă care iese în evidență este cea a Costinelei Ungureanu, care o joacă pe Cordelia, dar și pe Bufon.

Un amănunt interesant este că într-o altă variantă de Regele Lear în care a apărut actrița craioveană, cea din Hong Kong, exista o interpretă (Cassandra Tang, dacă nu mă înșel), care avea aceeași dedublare.

Și acolo, și aici, rezultatele au fost remarcabile.

Ce-i drept, caracterul imaculat al Cordeliei îi iese un pic cam crispat Costinelei Ungureanu, dar ca Bufon e puțin spus captivantă. E varianta 2.0 a adorabilului gropar din Hamlet, cu funcționalități suplimentare, precum momente de macabru macbethian sau abilități vocale cristaline.

O prezență scenică suprinzător de puternică are Ovidiu Cârstea drept Edmund. Înnegurat și arătos, emană exact aerul necesar al celui care n-a fost alăptat cu afecțiune, ci cu invidie și marginalizare, dar și al celui menit să le dea peste cap pe cele două surori maștere, Goneril și Regan, interpretate mulțumitor de odios de Romanița Ionescu și Iulia Colan, cu un plus psihotic pentru acesta din urmă.

Pe cele două le ajută coafurile (felicitări persoanei responsabile din echipa TNC), fapt care se poate spune și despre Angel Rababoc, care își petrece o mare parte din piesă arătând ca și cum i-ar fi făcut cineva o farsă și i-ar fi dat să fumeze un Kent care explodează.

Dacă Edmund al lui Ovidiu Cârstea ne apare autentic, e pentru că e contrapus lui Edgar al lui George Albert Costea care face pe efebul pe poante cam tot timpul.

Asta ar fi cum ar fi, dar, la un moment dat, actorul rămâne în fundul gol. Mă rog, nu chiar gol, că e un fir tanga tras simbolic pe-acolo, dar FSN-ul, cum spunea un hâtru odinioară, e de neocolit.

Și nu e un FSN trecător, precum al răposatului Valentin Mihali (moment care o bântuie și acum pe soru-mea) dintr-o altă producție craioveană a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, ci unul prelung, etalat cu generozitate la tustrele laturile de spectatori într-o secvență exagerat de lungă.

Unde mai pui că n-a fost singurul, au mai apărut mai apoi Claudiu Bleonț în niște budigăi nepermis de largi și Ovidiu Cârstea înzăuat sus, dar bucălat jos.

Cam de-acolo s-a pierdut angajamentul emoțional al publicului.

Atunci au apărut simptomele clasice, precum foiala și plecatul de ici, de colo, pentru și unele mai moderne, precum luminițele telefoanelor.

Cumplita durere care ar trebuie să încununeze această tragedie a fost diluată de un banchet de un clarobscur altminteri meseriaș realizat tehnic, așa că, la final, i-am aplaudat regulamentar pe actori, apoi am întors fundul și am plecat.

Credit foto: Imaginile sunt suprinse cu stil de Albert Dobrin.

Jos laba de pe cultură!

By Iulian in Teatru 0 Comment

Știam că Ivanov al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova e cu labă.

Dar nu știam că e o lăbăreală ca întreg.

Piesa nu e cea mai rafinată dintre cele scrise de Cehov, dar e un foarte util studiu asupra depresiei, care există independent de condițiile exterioare.

E un adevăr crud, dar, dacă ai avut de-a face cu o persoană atinsă de această maladie, poate fi un catharsis foarte didactic.

În schimb, ce ne servește aici Eugen Jebeleanu este un deconstructivism pedant, prin care regizorul încearcă să ne arate că e mai deștept și că știe mai multă carte și teatru ca noi.

Mizanscena este multidimensională, ecran sus, masă de machiaj în dreapta (revin asupra acestui aspect mintenaș), rulotă în stânga, de nu mai știi unde să te uiți și, curând, nici nu îți mai pasă.

La mine lucrurile s-au tranșat rapid, încă de la primele minute, când protagonistul își proclamă depresia, iar în partea celalată a scenei un alt personaj se așază pe WC.

Spectacolul e împănat cu citate și cu muzică de fundal dată uneori în dușmănie față de replicile actorilor.

Bruma de emoție care se stârnește în unele dialoguri (căci, spre cinstea lui, Eugen Jebeleanu își pune interpreții chiar să vorbească, spre deosebire de confratele Radu Afrim) e torpilată de reacții exagerate sau miștocărești.

Iar actorii înșiși își vântură rolurile anterioare sau propriile probleme. Bă, eu nu am dat bani (da, Cătălin Vieru, așa am procedat, deși doi colegi de-ai tăi de parte administrativă mi-au oferit invitații) ca să văd pe voi, ci pe ăia pe care se presupune că ar trebui să îi întruchipați.

De-asta, ideea de a vă striga unii pe alții cu numele real și spartul ăla al celui de-al patrulea zid (deja un clișeu al teatrului superficial) mi s-au părut de prost gust.

Inclusiv Vlad Udrescu e atins de morbul ăsta. Reflecție a superbului său Hamlet, Ivanov dă un pumn în oglinda creației anterioare strălucite, rezultând un sumă de cioburi.

Iar faimoasa scenă când o freacă vârtos e emblematică. De fapt, o freacă degeaba toată piesa, pentru că, repet, și nouă ni se rupe de el.

Ce mai rămâne din acest Ivanov?

Niște poze vermeeriene în partea din stânga a scenei (Costinela Ungureanu și Ramona Drăgulescu au două astfel de momente).

Am înțeles că Eugen Jebeleanu a devenit colaborator permanent al Teatrului din Craiova. Mai bine îl retrogradează la funcția de scenograf și îl dau pe mâna unui regizor cu respect pentru spectatori. Un Mircea Cornișteanu, bunăoară.

Mai presus de orice e chinul tantalic că s-a investit și irosit mult talent actoricesc. Ilustrativ e un schimb scurt de replici de-ăla filmat între Geni Macsim și Marian Politic. Dacă toată piesa ar fi fost așa, i-aș fi dat dreptate amicului Cristi Nedelcu.

Spunea Cristi că Ivanov e o piesă-eveniment.

Da, e o piesă, deoarece e într-un teatru, pe o scenă.

Și da, e un eveniment, în sensul că s-a ținut în locul X, la data Y.

Dar piesă-eveniment nu e în niciun caz.

Ba chiar era să fie un eveniment terminat prematur pentru mine.

La un moment dat, în batjocura aia pe care am mai văzut-o în Băgău, ne zice Vlad Udrescu:

Hai, ce mai stați, duceți-vă acasă!

Eram pe punctul să o fac, mă gândeam că poate mai prind ceva din meciul cu Japonia al fetelor noastre din naționala de handbal.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că, spre final, am avut parte de un moment tip Angel Rababoc în Avarul.

Mai precis pe Monica Ardeleanu cântând o lăutărească, de i-aș fi băgat și eu bani în decolteu, să înnebunesc, dacă vă mint!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

By Iulian in Teatru 0 Comment

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Toc Toc

By Iulian in Teatru 0 Comment

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

By Iulian in Teatru 0 Comment

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Haoleo, Hanomalia!

By Iulian in Teatru 0 Comment

În ultima vreme mi s-au adresat numeroase reproșuri de genul următor:

– Nu te mai luă, băăă, de actorii de la Teatrul Național din Craiova, că sunt ai noștri și trebuie să îi ajutăm, să îi apreciem, să îi strângem la piept și să îi mângâiem pe căpuț!

Ca urmare, mă conformez, iar acum, că am văzut Anomalia, o să scriu numai de bine.

Nu mă credeți?

Ia luați de-aci.

Mi-a plăcut că membrii distribuției cântă. Dacă nu s-a strecurat niciun pic de playback pe-acolo, stima mea crește exponențial. Mi-ar plăcea să îi văd într-un musical pursânge. Da’ de-ăla clasic, nu cu trăsnăi (Iulică, ai promis! Gata, tac).

Mi-a plăcut dedicarea interpretativă a Petronelei Zurba în orice ipostază a avut de întruchipat.

Mi-a plăcut dicția Ramonei Drăgulescu la scena aia corporatistă, de inspirație eugenionesciană lipsită de subtilitate (Pleosc! Mi-am dat singur o palmă, stați liniștiți).

Mi-a plăcut cum alunecă pe mese Costinela Ungureanu, în timp ce restul actorilor le dau ocol. Performanță e cu atât mai meritorie, cu cât am văzut pe un genunchi niște plasturi ca la sportivi.

Mi-a plăcut cum și-a boțit Iulia Colan figura, de-a ajuns ca Voldemort. Moarte Încuiaților ca mine, care nu înțeleg arta teatrală modernă!

Mi-a plăcut cum arată Cătălin Vieru cu helancă pe gât și costum. Exact cum îmi imaginam, ar fi dat bine ca asasinul din roman, dacă… (Iulicăăăăăă!)

Mi-a plăcut când se prezintă Monica Ardealeanu ca o arătare de-aia de fetiță sinistră din filmele de groază asiatice, de-aia care îți ucide somnul, mai puțin cel de beție.

Mi-a plăcut schimonosirea gestual-facial-vocală a Iuliei Colan, în stilul fraților Marx, printre care nu se numără, repet, nu se numără, și cel care a scris Avuția națiunilor.

Mi-a plăcut scena de terapie dintre Petronela Zurba și Costinela Ungureanu. Se vede că au o relație de joc bine sudată, mi-aduc aminte de o secvență din Inimă și alte preparate din carne (Ptiu, drace, am ajuns să amintesc CHESTIA aia!).

Mi-a plăcut cum a apărut Monica Ardeleanu ca un boss din Diablo 2, de-ală de-are aură care îți reduce rezistența la Fire and Ice și care îți fură juma’ de mana.

Iacătă ce frumos am scris despre actorii noștri din Craiova.

Profitați de Anomalia asta, că alta nu mai pupați.

P.S. Dacă mergeți la spectacol, încercați să citiți romanul Anomalia în prealabil (dacă n-aveți prealabil, puteți citi și în dormitor). O să vă dați seama de puținul pe care Natasza Soltanowicz și Joanna Kowalska au ales să ia din el (în ciuda dezmințirilor că ar fi luat ceva, enunțate la conferința de presă*) și, mai ales, ce oportunități au ratat.

– Iulică, ce faci, îți dai cu tesla-n articol?

– Ăsta e post-scriptum, iar eu sunt cetățean european și am drepturi, așa că-aci scriu cum vreau.

*Informație furnizată de amicul Cristi Nedelcu.

Sursa imagini: www.tncms.ro.

Încălzire globală, răceală maritală

By Iulian in Teatru 0 Comment

Zăpezile de altădată nu este doar un fenomen meteorologic deplâns de Francois Villon și de oamenii de știință care ne atrag atenția asupra schimbărilor climatice, ci și titlul unei piese pe care cei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova au ales să o pună în scenă vara.

Iar pentru a nu se mai frige cu un Felix Alexa cu apucături de Trump, au ales să apeleze la un Joe Biden al regiei românești, Mircea Cornișteanu.

Mircea Cornișteanu.

Cel despre care am o poveste foarte ilustrativă.

Când era în activitate ca profesoară, mama mergea la teatru cu elevii, iar în câteva rânduri am însoțit-o.

S-a întâmplat să fie și D-ale carnavalului cu manele. O alegere discutabilă pentru unii, amuzantă foc pentru mine, student care încinsese pe astfel de șlagăre chefuri de pomină în camerele de campus ale colegilor, totul culminând cu un Revelion prelungit în căminul cultural de la Dobrița.

Așa că nu m-a surprins deloc când copiii s-au pus pe chiuit imediat ce s-a stins lumina în sală și au început trilurile balcanice ale unei manele arhicunoscute.

Ce m-a surprins a fost că, la un minut sau două după aceea, cortina a coborât și s-a ridicat apoi dezvăluindu-l pe Mircea Cornișteanu cu o figură iritată (nu cea din oficiu, una suplimentar iritată).

În următoarele 10 minute, le-a făcut morală copiilor, spunându-le că acolo e o instituție culturală, unde un asemenea comportament este neadecvat și barabim barabum.

Am descoperit astfel o crasă neînțelegere din partea celor din teatru (din Craiova și de aiurea) față de spectatori, o falie care persistă, pentru că am avut parte de ea mai deunăzi, la spectacolul de dans Lecția.

Iar spectatorii nu sunt proști, oricât de necopți ar fi, dimpotrivă, pentru că i-am văzut reacționând pozitiv la o altă piesă regizată de dumnealui, Unde-i revolverul?, care i-a captivat atât de mult, încât elevi din preajma mamei (căci am însoțit-o și atunci) se întorceau și o întrebau: Doamna, da’ cuvântul cutare ce înseamnă? Da’ celălalt?

Acesta a fost și este Mircea Cornișteanu.

Expert în chestiuni de mahala, tratate cu morgă de mare artă.

Unele rezultate au fost nasoale rău (Casa cu țoape), altele agreabile, precum Ultimul amant fierbinte, cu care Zăpezile de altădată a lui Dumitru Solomon împărtășește anumite caracteristici, bune și rele.

Între doi tineri se concretizează o idilă mânată de insistențele lui și răsucită de falsele ei obiecții.

Peste ani, același cuplu e sastisit și se afundă în ciondăneli, în lipsă de altă metodă de a-și dovedi afecțiunea.

Mai apare și o statuie, prilej cu care vă întreb:

Știți bancul cu statuile (el și ea), divinitatea și porumbeii?

Piesa regizată de Mircea Cornișteanu operează pe două planuri temporale.

În cel al tinerilor, Costinela Ungureanu și Cătălin Miculeasa au porția mai mică de interpretare.

Mai mică, dar nu lipsită de importanță, pentru că de credibilitatea iubirii lor depinde mahalageala de mai târziu.

Și, fapt lăudabil, celor doi le iese, asta în condițiile în care aveau ceva rateuri la activ în calitate de cuplu scenic.

În Avarul e mai puțină chimie între ei decât în acidul ală sulfuric din laboratorul din liceu, în care am băgat pixul când nu se uita domnișoara Mitrache, așteptând cu încântare să îl văd topindu-se. Și nimic.

După Năpasta, una dintre fetițele dezghețate cu care am fost a spus când eram pe drumul de întoarcere:

Fazele alea cu Anca și Gheorghe au fost cam cringe.

În Zăpezile de altădată, interacțiunea lor are un amestec reușit de duioșie și umor.

Cine ar fi crezut că privirea încruntată de peste ochelarii cu șnur a lui Mircea Cornișteanu are efect afrodiziac?

Tot în bucata asta a piesei, personajul Costinelei Ungureanu e poziționat drept prostuță, trăsătură de la care pornește duelul conjugal de peste ani, care îi opune pe Cerasela Iosifescu și Adrian Andone.

Acum spectacolul ia avântul comic pe care și-l propune și pe care îl atinge oarecum, lovindu-se totuși și de pereții scenariului semnat de Dumitru Solomon.

Nu și de cel de-al patrulea, pe care interpreții îl încalcă în câteva rânduri, tertip care la vremea lui o fi fost mare șmecherie, dar îmi pare un artificiu izvorât din lipsa de încredere în forța de a-i ține pe spectatori angajați cu alte mijloace.

Volubilitatea în registru acut a Ceraselei Iosifescu e valorificată previzibil, laolaltă cu multă vervă fizică.

În contrapondere, Adrian Andone uzează mai mult de componenta non-verbală exagerată (și justificată).

Cu toată lipsa de glorie a acestui demers artistic, cert e că duetul de actori reușește să redea frontul conjugal atât de bine, încât mi-a adus aminte de niște vecini turbulenți de odinioară, al căror dormitor era lângă camera sărmanei mele surori, nevoite noapte de noapte să le asculte involuntar dramoletele.

Dimineața îmi furniza o dare de seamă.

Ieri ea i-a strigat lui ”Tu și femeile tale!”.

Ieri el i-a strigat ei ”Ce-ai, ești isterică?”.

Ieri, ea i-a strigat lui ”Gata, iau copiii și plec!”.

Mă iartă, surioară, că am fost egoist și nu ți-am propus niciodată să schimbăm camerele!

Dar somnul e important (Adrian Andone likes this).

Oricum, reiau apelul pe care îl făceam către aripa tânără a TNC-ului, când mă refeream la Avarul.

Mai stați pe lângă ăștia din generația a doua spre a treia, mai furați meserie, o să avem nevoie și de comedii în perioada următoare, nu doar de dramaturgie de pus ștreangul la gât.

Singură Raluca Păun e scutită de această recomandare.

Nu știu dacă avem soluții pentru a readuce Zăpezile de altădată.

Nici la nivel global, nici la nivel marital.

Un paliativ ar fi niște zâmbete împărtășite, smulse de o piesă precum aceasta.

Mai ales că e politicos de scurtă.

P.S. Am avut alături de mine o puștoaică deșteaptă, care tocmai terminase examenele naționale de clasa a VIII-a. Acestea sunt gândurile ei:

În opinia mea, piesa transcende subiectul iubirii, subliniind de fapt ideea că oamenii încearcă întotdeauna să sfideze realitatea în care trăiesc, insistând asupra unor visuri irealizabile.

Statuia filozofului, care apare de trei ori pe parcursul piesei, reprezintă vocea adevărului, adevăr pe care cuplul prezentat îl neagă de fiecare dată când se confruntă cu el.

Finalul este interpretabil, însă eu consider că pune in lumină faptul că omul nu poate înfrunta timpul și nici să devină ce a fost odată.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Năpasta

By Iulian in Teatru 1 Comment

Împreună cu un grup de fetițe istețe și gureșe, întreprind tot felul de activități menite a le spori cultura generală.

La un moment dat, am aruncat în discuție ideea de a merge la teatru, iar fetițele au îmbrățișat-o cu atât elan, încât m-am văzut obligat să o pun în practică.

Ușor de zis, mai greu de făcut.

Am pornit de la premisa că trebuie să fie într-una dintre sălile mici ale Teatrului Național din Craiova, pentru o experiență mai apropiată și mai intensă, așadar lista de variante s-a restrâns simțitor.

Nu voiam ceva cu vulgarități sau inepții, așa că Băgău și Alegerea au ieșit din calcul.

Trebuia să nu fie prea lungă, pentru că sunt totuși copii și au o răbdare limitată, așa că raduafrimismele au dispărut din discuție.

Și tot așa, până când finala s-a jucat între Profu’ de religie și Năpasta.

Știind că prima are o punere în scenă care ar putea fi derutantă pentru o primă vizită la teatru, m-am oprit asupra celei de-a doua, în distribuția Costinela Ungureanu, Dragoș Măceșanu, Adrian Andone, Cătălin Miculeasa și câțiva băieți de la tehnic, echipați rustic și cu priviri aprige pe chipuri (regia îi aparține lui Kincses Elemer).

Mama a fost profă de română la generală și a dus multe generații de elevi la teatru, chiar eu însoțind-o în câteva rânduri. Când i-am împărtășit decizia mea, s-a uitat la mine cu ochi mari și mi-a spus:

– Ești nebun? Cum să duci niște fetițe de vârsta lor la Năpasta?

– Lasă, mămucă, nu-ți faci griji, îmi cunosc eu fetițele, nu le doboară pe ele doar atât!

Și am știut că aveam dreptate, încă dinainte de piesă, când le avertizam că o să se întâmple unele lucruri mai tragice în timpul ei și am primit următoarea întrebare, nu de la una, ci de la mai multe:

– E cu sânge? Nouă ne place cu sânge.

Apropo, dacă ați ajuns cu lectura până aici și nu știți ce se întâmplă în Năpasta, opriți-vă, pentru că urmează niște divulgări (spoilere, pentru adepții românglezei).

Vorbeam despre sânge.

La un moment dat, Ion se taie la burtă. Scenă potențial șocantă. Una dintre ele, cea din dreapta mea, spune, cu glas exasperat de așteptare:

– În sfârșit, niște sânge!

După spectacol, le-am dat să completeze niște fișe de lucru, care cuprindeau câteva întrebări, pe care o să vi le redau mai jos, împreună cu răspunsurile lor.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă decorul, pentru că părea realist.

Mi-a plăcut că Anca l-a tot așteptat pe Dragomir să spună adevărul.

Mi-a plăcut partea în care a murit Ion, pentru că îmi place sângele.

Când Ion a venit și a cerut de mâncare, pentru că a fost foarte amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă când s-a sinucis Ion, a fost partea cea mai interesantă și a fost un pic de agitație.

Mi-a plăcut când Ion îl ținea pe masă pe Dragomir, a fost un moment mișto.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Nu mi-a plăcut cum Dragomir țipa la Anca, pentru că nu e normal să fie așa agresiv.

Nu mi-a plăcut atunci când Dragomir n-a recunoscut adevărul.

Nu prea mi-a plăcut când a plecat Dragomir și au rămas numai Anca și Gheorghe, pentru că a fost romantic.

Nu mi-a plăcut când Gheorghe îi promite Ancăi că o iubește, pentru că e ciudat.

Nu mi-a plăcut că s-a terminat trist.

Nu mi-a plăcut de Gheorghe, pentru că era ciudat.

Care personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Personajul meu preferat a fost Ion, pentru că schimba acțiunile foarte repede și părea foarte realist (aceeași care a scris aici a exclamat și în timpul piesei – Bă, ce repede schimbă emoțiile între ele!)

Cred că Anca, mai ales când îi dă afară pe Dragomir și pe Gheorghe.

Mi-a plăcut Ion pentru că era nebun și oamenii nebuni sunt amuzanți.

Dragomir/Ion pentru că se preface beat/nebun foarte bine.

Anca, pentru că era cea mai deșteaptă și era personajul principal.

Ion, pentru că era amuzant și simpatic.

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Personajul care nu mi-a plăcut foarte mult este Dragomir, pentru că a falsificat moartea lui Dumitru.

Nu mi-a plăcut Dragomir pentru că mințea în continuu și nu a spus adevărul.

Nu prea mi-a plăcut Gheorghe, pentru că era prea dramatic/romantic.

Gheorghe, deoarece nu se preface la fel de bine (aceeași adorabilă și corectă utilizare a verbului ”a se preface” drept ”a juca”, vezi mai sus).

Ion, pentru că era nebun.

Gheorghe, pentru că era ciudat.

Ce-ai fi făcut în locul Ancăi?

În locul Ancăi aș fi fugit departe sau aș fi chemat poliția.

Eu aș fi făcut ceva să îi omor pe ambii, apoi îmi vedeam de viață.

Aș fi procedat mai rapid, nu după nouă ani. Și poate l-aș fi ucis eu pe Dragomir.

Aș fi fugit.

Eu aș fi chemat poliția și l-aș fi acuzat.

Aș fi procedat la fel.

Ca unul care a fost acolo, cu ele, și a văzut exact același piesă, vă declar că sunt fascinat de cât de mult se apropie impresiile mele de ale lor agregate.

Dragoș Măceșanu are de ce să fie mulțumit, prezența lui în mărturiile fetelor e semn că personajul lui, cu multele lui rele, dar și cu dimensiunea tragică de netăgăduit nu lasă pe nimeni indiferent. Iar dacă vă uitați cu atenție, figurează chiar la secțiunea personaj preferat.

Aproape același lucru se poate spune și despre Adrian Andone, al cărui personaj deviant nu putea trece neobservat. Poate că anumite manifestări sunt puțin prea infantile, de unde și amuzamentul macabru al unora dintre fete.

Nu o să ocolesc, însă, concluzia că în România avem un pic de lucru la capitolul educație referitoare la bolile mintale, la efectelor lor și la modul cum le percepem.

Costinela Ungureanu are să-și pună câteva mici întrebări, deoarece personajul ei, până la urmă central pentru piesă, nu figurează decât de două ori la categoria preferat. Asta, în condițiile în care aduce fără îndoială a femeie pentru care s-ar face moarte de om, idee de la care a construit Caragiale piesa, iar arsenalu-i dramatic e la locul lui.

În plus, fetițele aveau, natural, tendința de a rezona cu ea, așa cum o să vă povestesc mai jos.

Cătălin Miculeasa are să-și pună cele mai serioase întrebări, pentru că personajul său, nu neapărat negativ, poate doar naiv, apare pregnant la mărturiile nasoale.

Am adunat multe momente simpatice sau amuzante alături de fetițele mele gureșe și istețe în aventura asta teatrală. O să îmi facă deosebită plăcere să le povestesc cui va vrea să mă asculte de-a lungul timpului.

O să vă prezint la final pe cel mai tare dintre ele, iar acum o mică relatare, din care actorii de la Teatrul Național din Craiova o să învețe, poate, ceva (nu că le e drag când iau tonul ăsta față de ei, dimpotrivă).

Locul unde fetele completau fișele de lucru era la intrarea mică de la teatru, pe unde, de asemenea, intră și ies actorii.

Cât au fost acolo, s-au succedat câțiva dintre membrii distribuției.

Cătălin Miculeasa a trecut și de-abia le-a învrednicit cu o privire.

Pe Adrian Andone l-am oprit eu și, remarcându-l, cea mai înfiptă dintre ele i-a prezentat un deget mare ridicat în spus și a strigat: Super tare, personajul meu preferat! La care actorul a răspuns cu un zâmbet mai degrabă descumpănit și a tulit-o.

Apoi a apărut Costinela Ungureanu.

Pe fetele mele le cunosc de destul timp. Știu care e limbută și care e tăcută, care e reținută și care e expansivă, care urmează instrucțiuni și care le ignoră.

Dar atunci, recunoscând-o, toate erau topite de drag.

Lungiseră gâturile spre ea ca niște suricate.

Dovada încântării e cum au răspuns la singura întrebare pe care actrița a catadicsit să le-o adreseze, ce vârste au, sau cum s-au repezit să o caute pe net mai apoi.

Dacă ar fi făcut câțiva pași spre ele, ar fi dat mâna cu ele și le-ar fi întrebat cum le cheamă, Costinela Ungureanu s-ar fi făcut cu șase admiratoare înfocate.

Dar n-a fost să fie.

Nu-i bai, fetele mele istețe și gureșe o să mai aibă parte de multe experiențe frumoase și educative.

O să mă ocup eu de asta.

Iar acum să vă spun cel mai tare moment din Năpasta.

Există o scenă în care Anca se ține încleștat de ambele părți ale mesei și rostește cu obidă și ură:

Ce să fac? Ce să fac?

Și rămâne așa.

Exact atunci, văd cum una dintre fetițe ridică ușor o mână cu două degețele.

Ca la școală.

Avea ea o idee.

Frați și surori, români și români, vin din urmă generații care nu văd doar problemele, ci și soluțiile.

Viitorul sună bine.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Marginali jucați, marginali o să rămâneți

By Iulian in Teatru 1 Comment

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.