Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.

Spintecarea butaforiei

Profit de faptul că Parasite este în atenția tuturor și vă semnalez un film japonez mai vechi, Harakiri, care împărtășește cu acela al lui Bong Joon Ho mai multe decât simpla apropiere geografică.

În anii de după instaurarea shogunatului Tokugawa, un ronin (samurai fără stăpân) apare la poarta unui clan feudal nipon și solicită să îi fie permis să comită harakiri (sau seppuku) în curtea acestuia.

De la această solicitare se dezvoltă o tragedie complexă, centrată în jurul ideii de captivitate în față unor cutume și aparențe care anihilează conduita rațională și empatică.

Mizanscena este construită de regizorul Masaki Kobayashi cu precizie geometrică, detaliile arhitecturale și vestimentare japoneze sunt impecabile, astfel că, rapid, dispar din planul nostru conștient, liber astfel a se îndrepta către componentele psihologice și către procesarea revelațiilor ideatice.

Peisajul samurailor care își văd viața ruinată și nu își mai găsesc locul în societate, ca urmare a disparițiilor formelor tradiționale ale acesteia, nu este foarte depărtat de zbaterile unei jumătăți a personajelor din Parasite.

Ca și în surprinzător de oscarizata producție coreeană, protagoniștii din Harakiri par a deține controlul asupra propriilor vieți, până când viraje ale acțiunii le contrazic flagrant.

Și, ca și omologul Bong Joon Ho, Masaki Kobayashi alege cu efect maxim momentele când apasă pe pedala visceralului, spulberând linearitatea și detașarea care ni se acordaseră, tot prin voia lor demiurgic-regizorală.

Actorii din Harakiri sunt aleși astfel încât să fie caracterizați de simpla lor înfățișare: liderul arogant, aghiotantul cam nătâng, spadasinul răutăcios. Puțina personalitate pe care o dobândesc unii dintre ei este pusă în slujba reliefării protagonistului.

Interpretat de marele Tatsuya Nakadai, care mai târziu îl va servi grandios pe Akira Kurosawa în Ran și Kagemusha, personajul principal se prezintă sub două variante, corespunzătoare câte unui plan temporal, care evoluează organic către a se contopi în antologica secvență de final.

De remarcat faptul că Harakiri nu demontează mitul samuraiului. Dimpotrivă, procedează la a-l curăță de butaforie și de caracterul idolatru și la a-l reduce la chintesență, reconciliindu-l cu pacifismul la care această țară s-a convertit după al Doilea Război Mondial.

Roninul din Harakiri nu este Samurai Jack.

Însă are mult din acel ceva din care sunt plămădiți eroii.