O faimă pe care nu și-o dorește nimeni

By Iulian in Filme 0 Comment

Lou Gehrig a fost un om remarcabil.

A fost un jucător de baseball ilustru, care i-a furat coroana faimosului Babe Ruth.

A avut succes prin propriile puteri.

A fost un soț devotat.

A fost un tip amabil, muncitor și modest.

Cu toate, acestea, dacă posteritatea i-a înregistrat numele, este pentru că Lou Gehrig a devenit sinonim cu o cumplită maladie, scleroza laterală amiotrofică, în urma căreia cel afectat își pierde treptat controlul asupra mușchilor.

Un destin pe care nu îl dorim nimănui, dar pe care Lou Gehrig l-a înfruntat și care face obiectul filmului The Pride of the Yankees.

Pelicula urmărește evoluția sa sportivă și personală, de la student serios, fără posibilități materiale, la stea în devenire a formației new-yorkeze, ajungând până la ipostaza de stâlp al echipei, totul în paralel cu relația frumoasă pe care o dezvoltă cu aceea care îi va deveni parteneră de viață și sprijin în suferință.

O mare parte a filmului regizat de Sam Wood este dedicată a-i construi lui Lou Gehrig un portret favorabil, pe care, din puținul pe care l-am citit ulterior, îl și merita.

Pentru a capta simpatia și compasiunea publicului, alegerea protagonistului era esențială, iar această sarcina i-a revenit lui Gary Cooper cu bonomia-i naturală și zâmbetu-i sfios.

Talentul acestui mare actor al Epocii de Aur a Hollywood-ului se relevă odată cu instalarea bolii și cu lupta sortită eșecului pe care Gehrig o poartă, chiar și psihologic, împotriva unui trup care refuză din ce în ce mai mult să îl asculte.

Tot acum, se înalță interpretativ și Teresa Wright, soția iubitoare, dar capricioasă, al cărei spirit alintat se oțelește și se transformă în acea forță vitală și neabătută de care are nevoie alături orice suferind.

Scenele de interior sau cele intime întrunesc canoanelor producțiilor de studio din anii ’40, însă cele din timpul meciurilor de baseball sunt foarte meșteșugit realizate și decupate, mai ales ținând de cont mijloacele disponibile în epocă.

Scenariul (la care a contribuit inclusiv Herman Mankiewicz, unul din condeierii Cetățeanului Kane) are accente de panegiric, dar discrete, și oferă destule momente duioase sau dramatice, încât să atenueze inevitabilul aer vetust al filmului.

Ce nu vădește deloc vârstă este senzația de tristețe amestecată cu triumf de la final, asemănătoare cu ultimele rânduri din Deșertul tătarilor de Dino Buzzati.

Soarta e crudă deseori.

Tot ce putem face e să stăm cât mai drepți în fața ei.

Așa cum a făcut-o Lou Gehrig.

O lume se destrama

By Iulian in Filme 3 Comments

Miniver1Despre regizorul William Wyler se spune ca nu mai este la moda, ca si despre una dintre realizarile sale, Mrs. Miniver. Pot sa inteleg pe ce s-ar fundamenta aceste afirmatii, dar imi rezerv dreptul de a nu fi de acord cu ele.

William Wyler este cineastul arhetipal al epocii de aur a Hollywood-ului, cand erau produse filme care par prafuite multor contemporani ai mei, chiar si pentru simplu motiv ca sunt alb-negru. Wyler a fost un excelent tehnician, atat al construirii discrete a mediilor in care activeaza actorii, cat si al unor scene de anvergura (exemplu peremptoriu: cursa de care din Ben-Hur) si i se reproseaza indeobste ca nu a avut un stil pe care sa i-l recunosti oriunde si oricand, cum era cazul cu Orson Welles.

Acest defect e usor de demontat, intrebati-va doar: ce e mai important, sa il recunosti pe un regizor inca de la inceputul unui film, dar acesta sa te lase rece, sau sa n-ai habar cine l-a realizat si sa-i cauti regizorul dupa, chitit sa il tii minte?

Wyler detine un record absolut: cele mai multe nominalizari si cele mai multe premii Oscar ale actorilor pe care i-a dirijat vreodata vreun regizor, dar aceasta performanta a venit cu pret – era asa de nazuros cu interpretii, incat rareori vreunul a mai acceptat sa lucreze din nou cu el.

Mrs. Miniver este unul dintre filmele deosebite ale lui Wyler. Avem aici toate trasaturile pe care le-am enumerat mai sus: scene de amploare, dar si unele discrete si sugestive in care actorii stralucesc. Pelicula a fost realizata cu un scop propagandistic, de ce sa ferim de cuvinte, de a-i familiariza pe americani cu vicisitudinile la care erau supusi englezii in timpul razboiului impotriva Germaniei naziste, dar si de a insufla curaj celor care infruntau zilnic bombardamente si privatiuni.

Povestea se centreaza pe familia Miniver, a carei doamna care da si numele filmului vede cum viata-i idilica si indestulata se destrama treptat. Greer Garson este Mrs. Miniver si e superba in multiplele ei ipostaze, de mama de soldat, de mama de copii mici, de sotie, de soacra binevoitoare (da, exista si asa ceva) si de femeie. Ingenua Teresa Wright este nora sa, iar cele doua sunt protagonistele scenei care singure se poate constitui intr-un manifest anti-razboi: prim-plan cu figurile indurerate ale celor doua mari actrite, care il urmaresc pe fiu, respectiv sot, cum pleaca sa infrunte moartea.

miniver2

Restul distributiei, de la copii la batrani, contribuie prin prestatii excelente la acest tablou profund uman al unei comunitati in valtoarea razboiului. Remarcabil in privinta lui Mrs. Miniver este ca tacerile au rol egal cu vorbele. Sunt taceri prelungi si profunde, in ipostaze subtil studiate, care te apropie si mai mult de personaje.

Wyler cauta situatii melodramatice, dar le gaseste cu atata finete, ca nu deranjeaza, ci sensibilizeaza; de referinta ramane scena in care doamna si domnul Miniver (flegmaticul si haiosul Walter Pidgeon) incearca sa incropeasca o discutie nostalgica in hambarul zguduit de bombele care cad in jur.

Pana la Paradisul reconcilierii si vindecarii din The Best Years of Our Lives a trebuit ca lumea sa treaca prin Infernul din Mrs. Miniver, iar William Wyler a fost cronicarul neintrecut al acestor avataruri.

Farmecul amoralului

By Iulian in Filme 1 Comment

Shadow_of_a_doubt1E lucru mare sa fii film regizat de Hitchcock si sa fii si preferatul lui in acelasi timp. Mai ales ca nu te cheama nici Vertigo, nici Rear Window, nici Psycho, ci Shadow of a Doubt, adica o pelicula de notoritate clasa II din portofoliul maestrului.

Si totusi, Hitchcock avea motive intemeiate sa-si indrageasca propria creatie, pentru ca acele substantive care incep cu „t” (teama, tensiune, teroare) si care ii erau atat de dragi se regasesc si in Shadow of a Doubt, dar mai subtil, strecurate intr-o poveste simpla, dar excelent spusa.

Unchiul Charlie (Joseph Cotten) are ceva pe suflet; nu stim ce, dar faptul ca se ascunde, ca ii pacaleste pe niste urmaritori si  ca are o mina de om chinuit ne conduc imediat spre concluzia aceasta. Asa apare indoiala in mintile noastre, ale privitorilor, dar, deocamdata, nu si in ale familiei surorii sale, la care se prezinta inopinat, arborand un aer degajat. Cea mai incantata de a-si vedea unchiul este nepoata, care chiar ii poarta numele, Charlie (Teresa Wright).

Comportamentul nelinistit si nelinistitor al unchiului o conduce pe tanara care aproape il idolatrizeaza spre banuieli care se transforma usor in monstruoase descoperiri. Neavand insa certitudini si nevrand sa strice atmosfera animata de venirea unchiului, ia toata povara indoielii si a descoperirii adevarului asupra ei si se mai si gaseste prinsa in inceputul unei idile cu insusi politistul care da tarcoale familiei. In tot acest timp, unchiul Charlie miroase ca nu mai e in sanul lui Avraam si incepe  sa actioneze la randul sau…

In zilele noastre, in filme, se practica tensiunea pe doua nivele: intuneric + monstri sau intuneric + iluzia unor monstri; evident, mai dibaci este regizorul care reuseste sa atinga nivelul 2. In Shadow of a Doubt, Hitchcock atinge un foarte rar nivel 3, in care, prin simpla aparitia a unui personaj sau printr-un unghi de filmare rapid intercalat intre doua prim-planuri, tensiunea este indusa privitorului si, mai ales, mentinuta acolo.

Sunt convins, insa, ca regizorul englez nu a folosit epitetul de „preferat” pentru acest film doar pentru a-si gratula propria contributie, ci pentru a-si declara, la comun, recunostinta pentru toata distributia.

Shadow_of_a_doubt2

Personajul lui Joseph Cotten este un amoral, care, din motive partial obscure, a ajuns sa urasca omenirea, nu insa si propria persoana, pentru a carei libertate lupta cu ferocitate ascunsa. Cotten, care, fara a fi vreunul dintre granzii cinematografiei, a jucat in pelicula una si una (Citizen Kane, The Third Man, Splendor of the Ambersons, Gaslight, Hush… Hush, Sweet Charlotte), da interpretarii de aici profunzimi nebanuite. Cand amenintator, cand surazator, cand rece si stapan pe sine, cand infrigurat si panicat, este starul filmului, desi el doar catalizeaza actiunea.

Aceasta o urmareste in primul rand pe Teresa Wright, care irezistibil de ingenua, ca in atatea alte creatii ale sale (Mrs. Miniver, The Best Years of Our Lives), evolueaza subtil catre indoiala, catre o duplicitate menita a-i proteja familia si catre impulsuri amoroase.

Tandemul Henry Travers – Hume Cronyn (tatal Teresei Wright si un amic al acestuia) si pasiunea celor doi pentru romanele politiste si dezideratul crimei perfecte sunt o gluma meta-textuala a lui Hitchcock, foarte riscanta, care ar fi putut risipi tensiunea care domina filmul, daca nu ar fi contribuit cumva, la un moment dat, la evolutia acestuia.

Shadow_of_a_doubt3

Cum, nu va spun, va invit doar ca, printre lucrurile pe care vi le propuneti pentru 2013, sa fie si vizionarea lui Shadow of a Doubt.

Un An Nou fericit!