Lou Gehrig a fost un om remarcabil.
A fost un jucător de baseball ilustru, care i-a furat coroana faimosului Babe Ruth.
A avut succes prin propriile puteri.
A fost un soț devotat.
A fost un tip amabil, muncitor și modest.
Cu toate, acestea, dacă posteritatea i-a înregistrat numele, este pentru că Lou Gehrig a devenit sinonim cu o cumplită maladie, scleroza laterală amiotrofică, în urma căreia cel afectat își pierde treptat controlul asupra mușchilor.
Un destin pe care nu îl dorim nimănui, dar pe care Lou Gehrig l-a înfruntat și care face obiectul filmului The Pride of the Yankees.
Pelicula urmărește evoluția sa sportivă și personală, de la student serios, fără posibilități materiale, la stea în devenire a formației new-yorkeze, ajungând până la ipostaza de stâlp al echipei, totul în paralel cu relația frumoasă pe care o dezvoltă cu aceea care îi va deveni parteneră de viață și sprijin în suferință.
O mare parte a filmului regizat de Sam Wood este dedicată a-i construi lui Lou Gehrig un portret favorabil, pe care, din puținul pe care l-am citit ulterior, îl și merita.
Pentru a capta simpatia și compasiunea publicului, alegerea protagonistului era esențială, iar această sarcina i-a revenit lui Gary Cooper cu bonomia-i naturală și zâmbetu-i sfios.
Talentul acestui mare actor al Epocii de Aur a Hollywood-ului se relevă odată cu instalarea bolii și cu lupta sortită eșecului pe care Gehrig o poartă, chiar și psihologic, împotriva unui trup care refuză din ce în ce mai mult să îl asculte.
Tot acum, se înalță interpretativ și Teresa Wright, soția iubitoare, dar capricioasă, al cărei spirit alintat se oțelește și se transformă în acea forță vitală și neabătută de care are nevoie alături orice suferind.
Scenele de interior sau cele intime întrunesc canoanelor producțiilor de studio din anii ’40, însă cele din timpul meciurilor de baseball sunt foarte meșteșugit realizate și decupate, mai ales ținând de cont mijloacele disponibile în epocă.
Scenariul (la care a contribuit inclusiv Herman Mankiewicz, unul din condeierii Cetățeanului Kane) are accente de panegiric, dar discrete, și oferă destule momente duioase sau dramatice, încât să atenueze inevitabilul aer vetust al filmului.
Ce nu vădește deloc vârstă este senzația de tristețe amestecată cu triumf de la final, asemănătoare cu ultimele rânduri din Deșertul tătarilor de Dino Buzzati.
Soarta e crudă deseori.
Tot ce putem face e să stăm cât mai drepți în fața ei.
Așa cum a făcut-o Lou Gehrig.