Pe la anul 1985, a avut loc o întâlnire inedită, cu beneficii întru posteritate.

Un scenariu lăsat neecranizat de Akira Kurosawa, a fost luat de regizorul rus Andrei Koncealovski și transpus într-o Alaskă friguroasă, cu actori hollywoodieni.

Rezultatul a fost Runaway Train, care, în oricare altă configurație, ar fi fost o peliculă de categorie B, dar care aici se ridică pe culmi de parabolă.

Doi deținuți evadează din închisoare, aleg un tren de marfă nepopulat, care să îi conducă spre libertate, neștiind că vehiculul feroviar a rămas fără frâne.

În paralel, directorul închisorii îi urmărește ca o Nemesis, iar reprezentanții companiei de căi ferate se dau de ceasul morții să evite o tragedie.

Ritmul acțiunii e alert dintru început și se intensifică pe parcurs, iar montajul care redă toate acestea e atât de meșteșugit realizat, că a primit o binemeritată nominalizare la Oscar.

Deși cea mai mare parte a filmului se învârte în jurul trenului care gonește inexorabil, merită amintită bucata de început, expozițiunea din închisoare, în care cunoaștem personajele și apucăturile lor și stabilim ce conflicte vor guverna acțiunea ce va să vină.

Universul carceral de aici e brutal, n-are aerul de microcosmos în care înflorește umanitatea din Shawshank Redemption. Am bănuiala că Andrei Koncealovski s-a uitat mai mult în ograda de acasă, unde nu era lipsă de pușcării sordide și deținuți feroce.

Cea mai mare calitate a peliculei constă, însă, în interpretările celor doi protagonilști.

Cel tânăr, jucat de Eric Roberts cu o dăruire care ne aduce aminte că împărtășește genele surorii Julia, e un derbedeu volubil, pe alocuri naiv și foarte dornic să intre în grațiile masculului hiper-alfa pe care îl construiește Jon Voight.

Personajul acestuia e copleșitor încă de la primele manifestări. Este asocialul prin excelență, este forța naturii neîmblânzite, este omul care nu așteaptă nimic de la omenire și simte că nu îi datorează nimic. Este omul care știe că Universul conspiră să îl omoare și se comportă ca atare.

Așa cum Runaway Train ca întreg ar fi putut deraia către ridicol, tot așa rolul lui Voight ar fi putut aluneca în emfază și grotesc gratuit. Însă acest mare actor dozează optim toate manifestările, astfel încât detestabilul pe care îl afișează tinde către sublim.

Prestațiile impresionante ale celor doi (ambele beneficiind de recunoașterea unor nominalizări la Oscar) nu se rezumă doar la psihologie, ci au și acel angajament fizic care, peste ani, îi va aduce o statuetă lui Leonardo DiCaprio în The Revenant.

Și nici raportul de subordonare dintre ei nu rămâne fix. Așa cum trenul gonește pe șine, așa se schimbă lucrurile între ei, mai ales când în scenă își face apariția Rebecca De Mornay, care etalează la rându-i o gamă amplă de reacții sufletești.

La scurt timp după ce am văzut Runaway Train, am făcut o călătorie cu trenul.

Mi-am dat seama, astfel, că, dintre toate mijloacele de transport, alături de vapor, te poate predispune la cele mai ample considerații existențiale.

Ești liber să te ridici, să privești pe geam, să mergi la toaletă (dacă nu cumva e o garnitură CFR, în care caz situația devine problematică).

Dar nu poți aduce modificări traseului, trebuie să i te supui.

Bineînțeles, poți oricând să cobori în vreo gară.

Întrebarea este:

Ai curaj să faci asta?