Pentru ciufuții care nu îl vor pe Nolan

Ne mai despart doar câteva zile de lansarea filmului-eveniment al anului, The Odyssey al lui Christopher Nolan.

Și, deja, o mare parte a omenirii refuză să îl vadă, ba mai mult, deja știe că e mizerabil.

Asta, doar pentru că regizorul a făcut niște alegeri de distribuție discutabile, deși, în ultimă instanță, e dreptul lui inalienabil de artist de a proceda cum trebuie.

Fiecare e liber să procedeze cum crede, inclusiv aceia care boicotează această ecranizare a poveștii lui Homer, dar cumva îmi pare rău că se lipsesc de ea, așa că le readuc aminte că există o alternativă.

Nu e nici pe departe perfectă, dimpotrivă, dar, chiar dacă își vădește vârstă, încă are merite.

Este vorba despre The Odyssey din 1997, producție realizată pentru televiziune de Andrei Konchalovsky și avându-l pe Armand Assante în rol principal.

Numele reputatului regizor contrabalansează faptul că filmul era destinat micului ecran, cu limitările de buget aferente (suntem înainte de era când Netflixul a schimbat jocul cu bani grămadă în miniseriile sale).

Rezultatul este o poveste deseori depășită vizual, căreia îi lipsește simțul grandorii pe care îl va avea, probabil, cea a lui Nolan, dar care beneficiază de destule secvențe de efect din punct de vedere dramatic.

Problema mai acută este la scenariu, care păstrează momentele emblematice (cu lipsa impardonabilă, a celui cu sirenele), dar care simplifică toată poezia lui Homer și o transformă într-un suită de replici aproape funcționale.

Actorii mari din distribuție o scot la capăt cumva, dar cei minori sau mai puțin înzestrați se prăbușesc acut în ridicol.

Armanda Assante își pune charisma și virilitatea la bătaie, dar e departe de a inspira aerul că e cel mai isteț dintre greci.

Fidela-i Penelopa e Gretta Scacchi, când expresivă, când nu prea.

Isabella Rosellini drept Atena are o prezență veritabil demiurgică.

Vanessa Williams e Calypso și e senzuală cât cuprinde, dar o prefer pe Circe a lui Bernadette Peters, distinsă actriță de pe Broadway, care, după calculele mele nerușinate avea cam la 50 de ani la momentul realizării producției, dar care inspiră senzualitate prin toții porii.

Irene Papas e aprigă ca mamă a lui Odiseu, iar pe Christopher Lee ca Tiresias n-apuci să îl vezi bine, pentru că e înconjurat de flăcări digitale date la maxim.

În doar câteva minute de prezență scenică, Michael J. Bollard reușește să se facă remarcat ca Boreus, bonomul zeu al vântului din nord.

Cei care reușesc să-și întrupeze rolurile cel mai consistent sunt Geraldine Chaplin ca Eurycleia, doica dedicată a lui Odiseu, și Eric Roberts drept Eurimah, pretendentul cel șmecher la mâna Penelopei.

Între el și sclava Melantho e un erotism mai convingăror decât între Odiseu și consoarta sau damele zeiești pe care i le scoate soarta în calea către Ithaca.

Mă hrănesc cu speranță că, văzând această versiune, ca și pe aceea din 1954 cu Kirk Douglas, o parte mai rațională din contestatarii lui Christopher Nolan vor înțelege că orice cineast care ne blagoslovește cu o versiune a acestei povești nemuritoare nu e vreun agresor al lui Homer, ci devine Homer însuși.

E cel care ne cântă eternele zbaterile ale omului în a înfrunta și deșira firul altfel decât îi urzesc Moirele.

Cu CFR-ul nu evadează nici Houdini

Pe la anul 1985, a avut loc o întâlnire inedită, cu beneficii întru posteritate.

Un scenariu lăsat neecranizat de Akira Kurosawa, a fost luat de regizorul rus Andrei Koncealovski și transpus într-o Alaskă friguroasă, cu actori hollywoodieni.

Rezultatul a fost Runaway Train, care, în oricare altă configurație, ar fi fost o peliculă de categorie B, dar care aici se ridică pe culmi de parabolă.

Doi deținuți evadează din închisoare, aleg un tren de marfă nepopulat, care să îi conducă spre libertate, neștiind că vehiculul feroviar a rămas fără frâne.

În paralel, directorul închisorii îi urmărește ca o Nemesis, iar reprezentanții companiei de căi ferate se dau de ceasul morții să evite o tragedie.

Ritmul acțiunii e alert dintru început și se intensifică pe parcurs, iar montajul care redă toate acestea e atât de meșteșugit realizat, că a primit o binemeritată nominalizare la Oscar.

Deși cea mai mare parte a filmului se învârte în jurul trenului care gonește inexorabil, merită amintită bucata de început, expozițiunea din închisoare, în care cunoaștem personajele și apucăturile lor și stabilim ce conflicte vor guverna acțiunea ce va să vină.

Universul carceral de aici e brutal, n-are aerul de microcosmos în care înflorește umanitatea din Shawshank Redemption. Am bănuiala că Andrei Koncealovski s-a uitat mai mult în ograda de acasă, unde nu era lipsă de pușcării sordide și deținuți feroce.

Cea mai mare calitate a peliculei constă, însă, în interpretările celor doi protagonilști.

Cel tânăr, jucat de Eric Roberts cu o dăruire care ne aduce aminte că împărtășește genele surorii Julia, e un derbedeu volubil, pe alocuri naiv și foarte dornic să intre în grațiile masculului hiper-alfa pe care îl construiește Jon Voight.

Personajul acestuia e copleșitor încă de la primele manifestări. Este asocialul prin excelență, este forța naturii neîmblânzite, este omul care nu așteaptă nimic de la omenire și simte că nu îi datorează nimic. Este omul care știe că Universul conspiră să îl omoare și se comportă ca atare.

Așa cum Runaway Train ca întreg ar fi putut deraia către ridicol, tot așa rolul lui Voight ar fi putut aluneca în emfază și grotesc gratuit. Însă acest mare actor dozează optim toate manifestările, astfel încât detestabilul pe care îl afișează tinde către sublim.

Prestațiile impresionante ale celor doi (ambele beneficiind de recunoașterea unor nominalizări la Oscar) nu se rezumă doar la psihologie, ci au și acel angajament fizic care, peste ani, îi va aduce o statuetă lui Leonardo DiCaprio în The Revenant.

Și nici raportul de subordonare dintre ei nu rămâne fix. Așa cum trenul gonește pe șine, așa se schimbă lucrurile între ei, mai ales când în scenă își face apariția Rebecca De Mornay, care etalează la rându-i o gamă amplă de reacții sufletești.

La scurt timp după ce am văzut Runaway Train, am făcut o călătorie cu trenul.

Mi-am dat seama, astfel, că, dintre toate mijloacele de transport, alături de vapor, te poate predispune la cele mai ample considerații existențiale.

Ești liber să te ridici, să privești pe geam, să mergi la toaletă (dacă nu cumva e o garnitură CFR, în care caz situația devine problematică).

Dar nu poți aduce modificări traseului, trebuie să i te supui.

Bineînțeles, poți oricând să cobori în vreo gară.

Întrebarea este:

Ai curaj să faci asta?