More balls than brains

Hobbit1Scriam acum ceva timp in ziarul amicilor de la Craiova Forum de ce presimteam ca nu o sa-mi placa The Hobbit: An Unexpected Journey. In mare, cele doua idei principale erau ca arata prea mult ca un Lord of the Rings peticit pe ici pe colo si ca, dintr-o carte de 300 si ceva de pagini, scot trei filme de cate trei ore!

De acord cu voi, ante-pronuntandu-ma, m-am plasat singur in pericolul de a vorbi cu pacat, dar, dupa vizionarea filmului, tind sa ma gratulez singur cu lauda ca nasul nu ma insala. Ba mai mult, am si alte motive sa fiu nemultumit.

Povestea, asa cum se stie, o urmeaza pe cea din cartea care mi-a placut atat de mult, dar intr-un mod tarait, ca doar actiunea trebuie sa le ajunga pentru inca doua filme. Ca urmare, sunt introduse personaje din Lord of the Rings, si pentru a-i gadila pe fanii acestei trilogii, si pentru a alinia aventura picaresca a lui Bilbo Baggins la evenimente mai ample si mai intunecate care, se poate altfel, se vor solutiona in 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne racorim curiozitatea.

Despre partea grafica, recunosc ca mi s-a mai potolit simtul critic; pana la urma, e acelasi univers, deci e firesc sa arate la fel, poate chiar mai bine, insa tot am ceva de comentat: dat fiind ca Peter Jackson s-a aplecat asupra 3D-ului, exista o sumedenie de scene facute numai ca sa smulga wow-uri si, se poate altfel, pentru a lungi desfasurarea actiunii, ca doar exista si 2013 si 2014, iar noi vom plati alte bilete, ca sa ne minunam si la alte tridimensionalitati maiastre.

Durerea a mai mare vine din modul cum se solutioneaza pataniile protagonistilor, evident, in jur de 33% din cate sunt in carte, pentru ca, se poate altfel… Gata, o las mai moale cu asta.

Ce m-a tinut imobilizat de romanul lui Tolkien a fost inteligenta rezolvarii peripetiilor si tonul vag ironic al autorului care te ghideaza in naratiune. In regula, voiceover n-aveau cum sa faca, dar de ce au optat pentru testosteron in defavoarea celulelor cenusii? Am un exemplu concret: scena cu trolii, care s-a sfarsit cu bumbaceala, nu cu interventii destepte, iar eu, fortat de negura invaluitoare a cinematografului, nu am gasit alta metoda sa protestez decat sa ma uit chioras la tot restul filmului.

Hobbit2

Scena care m-a vexat prin potentialul ei ratat.

Nu mi s-a descretit fruntea decat cand a aparut Gollum, a carui figura e imprumutata de acelasi inegalabil Andy Serkis, care reuseste sa compenseze ceea ce am sustinut cand am recenzat cartea, ca exista profunzimi ale literaturii pe care cinematografia nu le poate atinge. Dar personajul sau si grimasele pe care le stiam, dar care m-au fascinat din nou, plus o scena de actiune excelent construita de Jackson (ce-i al lui, e pus deoparte, la anvergura si dinamica se pricepe cand isi pune mintea) au reusit sa ma faca sa plec de la film fara senzatia acuta a irosirii unor bani pe care i-as fi putut da unor colindatori.

Hobbit3

Pe langa toti eroii si infamii schematic conturati, cea mai oropsita creatura din The Hobbit si Lord of the Rings este si cea mai interesanta. O figura tragica pe care o dispretuiesti si o compatimesti deopotriva.

Si, ca veni vorba de asta, Craciun fericit!

Aventura in stare pura

Ultima data cand am scris despre o carte de J.R.R. Tolkien, am starnit controverse (in special in comentarii), pentru ca am fost prea putin reverentios fata de un autor pe care romanii l-au descoperit de curand, dar si l-au insusit de parca au copilarit cu el de generatii.

Vad deja figuri amenintatoare si pumni inclestati, asa ca o sa-mi scurtez expozeul si o sa declar ca acum voi lua eu insumi drapelul si voi conduce trupa de admiratori ai lui Tolkien, caci, de curand am terminat de citit The Hobbit.

Nu stiu cu care dintre deliciile pe care mi le-a oferit acest roman sa incep. S-a intamplat ca grosul lecturii sa se petreaca intr-o perioada in care laptopul era plecat pe alte meleaguri si, cu toate acestea, n-am resimtit catusi de putin lipsa lumii virtuale. Socotind ca asta mi se mai intampla decat cand ma deplasez cu persona fizica in natura, e incredibil cat a putut sa ma inhate lumea fantastica din The Hobbit.

Hai sa va rezum si eu actiunea, desi sigur o stiti: cu ceva zeci de ani inainte de intamplarile din The Lord of the Rings, Bilbo Baggins, un foarte comod hobbit, se vede atras de vrajitorul Gandalf intr-o expeditie cu potentiale efecte funeste – niste dwarfi vor sa-si recupereze comorile furate de temutul si detestatul dragon Smaug.

Personajul obisnuit care se vede prins intr-o aventura extraordinara in timpul careia isi descopera calitati deosebite este un loc comun al literaturii si cinematografiei, dar maiestria lui Tolkien consta in faptul ca mutatiile personalitatii lui Bilbo Baggins au, cu toata atmosfera de basm inconjuratoare, un aer realist. Sub groasa crusta burgheza, exista o scanteie care tanjeste dupa aerul curat al naturii si pericolelor, ca sa creasca intr-o flacara in toata legea pe masura ce este alimentata cu diverse si palpitante patanii.

Aceste curg atat de lin si logic, incat cartea si mainile se dizolva si formeaza o osmoza care te urmeaza peste tot: la baie, la bucatarie, in parc sau la dentist. Mai mult n-am cuvinte a spune cat de mult m-a prins The Hobbit.

O calitate incontestabila a scriiturii lui Tolkien este ca se concentreaza pe actiune si nu pe reflectii, dar rezultatul este exact acela ca, in perioadele in care simti ca iti poti trage rasuflarea, te simti indemnat sa cugeti. Am o scena anume in minte cand spun asta: aceea cand Bilbo Baggins il intalneste pe Gollum in maruntaiele muntelui goblin-ilor.

Dincolo de faptul ca incantarea mea a atins zenitul, datorita inteligentei si suspansului cu care este construita, aceasta bucata mi-a relevat ceva ce simteam de mult, dar nu putusem exprima niciodata atat de transant: exista locuri in care literatura poate patrunde, dar cinematografia niciodata. Poti alege cele mai inspirate unghiuri de filmare, poti edita in cel mai misto mod cu putinta, poti avea cei mai talenti actori, poti pune voci fermecatoare (gen Michael Caine sau Morgan Freeman) pe fundal, dar nu vei reusi sa il introduci pe privitor in cotloanele mintii personajelor, asa cum te introduce The Hobbit pe tine, cititorul, in amalgamul de singuratate si rautate al lui Gollum sau in cel de teama si curiozitate al lui Bilbo Baggins.

Jean Paul Cariere si Umberto Eco aveau dreptate. Cartea si roata sunt doua inventii perfecte.

P.S. Le multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am trait o aventura in stare pura.