A plecat dintre noi Tina Turner, imensă cântăreața, înzestrată cu o voce răsunătoare și cu o prezență scenică impunătoare.
A lăsat în urmă o colecție de cântece deosebite, dar și povestea eliberării de căsnicia dezastruoasă cu Ike Turner, care a descoperit-o, a lansat-o în lumea muzicii, dar a și abuzat-o fizic și emoțional în fel și chip.
Și partea artistică, și cea umană se regăsesc în What’s Love Got to Do with It, film din 1993 cu doi merituoși nominalizați la Oscar, Angela Bassett și Laurence Fishburne.
Ca biografie de acest fel, pelicula regizată de Brian Gibson urmează o rețetă clasică a genului, cu numere muzicale entuziasmante și scene intime de efect, rezultatul fiind mai degrabă un șirag coerent, decât o evoluție psihologică foarte credibilă.
Angela Bassett intră în galeria interpreților care, fără a semăna ca două picături de apă cu modelul din realitate (vezi cazul lui Rami Malek), reușesc performanța de le a reda extraordinar manierismele, astfel încât îți întrețin vremelnic iluzia că îi ai în fața ochilor. Când se dezlănțuie în fața publicului, Bassett e copleșitoare.
În privat, însă, e dominată, nu doar pentru că așa o cere partitura, dar și actoricește, de partenerul de ecran. Laurence Fishburne, înainte de a se fi ocupat cu scoaterea cetățenilor din Matrix, avea în tinerețe preocupări simțitor mai antisociale.
Arsenalul de abuzator și manipulator pe care îl desfășoară aici e de manual, pur și simplu.
E fermecător când vrea.
E dezechilibrat emoțional.
E odios.
Deși scenariul filmului e convențional și soluționează anumite conflicte în mod simplist, ba chiar prin curat deus ex machina, are măcar meritul că această poveste a Tinei Turner devine una arhetipală, prezentând clinic o multitudine de manifestări ale terorismului relațional, de la microagresiuni verbale și la starea de dependență financiară la violență nemiloasă și opresiune sexuală.
Remarcabilă și lăudabilă este onestitatea de a prezenta un aspect important al acestor relații abuzive – că victima este uneori și complice.
Sunt câteva scene dureroase, în care personajul Angelei Bassett e cu fața tumefiată, dar tot îi găsește scuze celui care a bătut-o.
Una dintre melodii emblematice ale Tinei Turner este We Don’t Need Another Hero.
Așa e.
Nu avem nevoie de încă o Tina Turner, pentru că a fost prea mare pentru a fi duplicată.
Și nici n-avem nevoie de vreo altă persoană care să se lase abuzată, umilită și persecutată.
Nu răbdați!
Strigați!
Fugiți!
Luptați!
