Rădăcini adânci

Frunza-acestui pom, ce crește
Răsădit din Răsărit,
Gând de taină ispitește
Desfătând pe instruit.

Oare una e ființa
Despărțită-n sine-apoi?
Ori sunt două cu dorința
De-a fi una pentru voi?

Întrebări atât de grele
Cu cinstit răspuns le-nfrunt:
Nu-ți spun cântecele mele?
Unul, însă dublu sunt.

(Johann Wolgang von Goethe, Gingo biloba, traducere: Ștefan Augustin Doinaș)

O poezie mai mult decât sugestivă pentru rolul pe care acest copac îl joacă în Silent Friend.

Un Yggdrasil impunător în grădina botanică a unui universități germane cu o istorie îndelungată și martor tăcut și înțelegător al trei povești despre cum oamenii încearcă să înțeleagă plantele și să se înțeleagă unii pe alții.

Prima este în secolul al XIX-lea, când femeilor de-abia li se deschiseseră ușile învățământului superior, și acelea în scârbă.

A doua este în anii ’70 ai secolului XX, perioadă de mari căutări ideologice și identitare ale tinerilor.

A treia este în secolul al XXI-lea, mai precis la declanșarea pandemiei de Covid-19, când un profesor chinez invitat să predea la această universitate germană se vede prins acolo într-o singurătate aproape deplină.

Cineasta Ildiko Enyedi ne mută atenția și emoțiile de la o poveste la alta, nelăsând niciuna să capete întâietate, astfel ca meditația complexă pe care ne-o propune să prindă rădăcini adânci.

Știința este excelent pusă în slujba lirismului, deși uneori merge cam departe cu proslăvirea inteligenței sui generis a plantelor (vezi cazul mușcatei din fereastră, nu piesa, ci personajul mut din povestea de ani ’70).

Dar orice exces ideatic e scuzabil, până la urmă autoarea are idei și așa înțelege să le transpună, iar poezia imaginilor compuse la fel de meticulos precum în On Body and Soul e o încântare în sine, mai ales că stilistica fiecărei perioade e impecabil marcată vizual (alb-negru pentru secolul XIX, granulat pentru mijlocul secolului XX și claritate de iPhone în secolul XXI).

Interpretările se integrează acestui ecosistem cinematografic, iar cosmopolitismul distribuției e un factor aparte în a argumenta că suntem toți legați printr-un miceliu nevăzut, chiar dacă există bariere de limbă, cutume sau granițe.

A fost o plăcere să-l revăd pe Tony Leung Chiu-wai, brăzdat un pic de ani, dar cu aceeași expresivitate reținută, însă ar fi nedreptate să nu îi punem pe același plan cu el pe Luna Wedler, Ezo Brumm, Marlene Burow, Sylvester Groth sau pe Lea Seydoux, care reușește să-și facă simțită prezența doar de pe niște ecrane.

Am citit undeva că prima proiecție a acestui film a fost chiar pentru arborele de Gingko biloba care îi e protagonist.

O mostră de dedicare sublimă și ușor ridicolă.

Dar e și un semn că Ildiko Enyedi a crezut cu tărie în opera pe care a creat-o, iar asta e ceva ce respect.

Mai ales că am crescut cu Revedere a lui Mihai Eminescu, care ne spune același lucru:

– Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Artele marțiale între mântuire și legământ

Atât de mult i-a luat lui Wong Kar Wai să-și termine filmul despre viața lui Ip Man, încât, între timp, a apărut cel cu Donnie Yen, care s-a impus ca biografie romanțat-bătăioasă a celui care a răspândit stilul Wing Chun în lume și i-a fost maestru lui Bruce Lee însuși.

Când, după o lungă gestație artistică, a fost lansat, The Grandmaster a contrariat și a dezamăgit.

Beteșuguri are, fără îndoială.

Un poet, precum acest cineast remarcabil care este Wong Kar Wai, rămâne un poet și va avea dificultăți în a alege detalii din viața reală a personajului și a le aranja într-o evoluție dacă nu realistă, măcar coerentă.

Filmul său pendulează între vagi informații istorice și o generală meditație asupra a ce înseamnă să te dedici unei arte marțiale.

În plus, The Grandmaster nu este decât pe jumătate, în cel mai bun caz, despre Ip Man.

Partea cealaltă, poate cea mai interesantă, o urmărește pe descendenta unei familii cu puternice tradiții în Kung Fu, care încearcă să recâștige o parte din moștenirea culturală a tatălui ei, după ce acesta i-o transmisese unuia care se dovedește a fi un ticălos. Pentru asta, e nevoită să aleagă între legământul cu trecutul și fericirea viitorului.

Nu sună rău, însă toate acestea înaintează greu, cu secvențe patetice care apar de nicăieri și care, uneori, nu duc nicăieri.

Protagoniștii au de furcă în a naviga această melasă narativă.

Tony Leung e în nota sa de competență obișnuită, fără a impresiona cu nimic. Mai plină de viață actoricească este Zhang Ziyi, care înfățișează o combinație de aroganță, melancolie și abnegație, umanizând filmul care riscă deseori să fie doar o etalare a abilităților regizorului.

Aceste abilități sunt deosebite, ce-i drept. Cred că The Grandmaster e prima producție de acest gen care îndrăznește să concureze cu Crouching Tiger, Hidden Dragon în materie de lirism al scenelor de luptă (nu includ aici Hero al lui Zhang Yimou, pentru că aceea a fost o pastișă asumată).

Fie că se desfășoară sub răpăitul ploii, în fumul și țiuitul unui tren cu aburi sau prin camerele luxoase ale unei ceainării, încleștările marțiale sunt un spectacol care absolvă pelicula de toate păcatele de mai sus.

Este poezia războiului, cântată încă din vechime de rapsozi.

Poezia corpului care, condus de o minte stăpână pe sine, săvârșește performanțe incredibile.

Un ideal de urmat, chiar dacă nu poate fi atins.

Chinezii intra in randul lumii

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.

Ultima cautiune

Doi detectivi particulari (din motive de siguranta o sa-i numim Bond si Colombo) stau la un filaj:

Bond: (casca) Bai, baga-mi-as, stam de trei ore si aia nici gand sa plece. Poate e femeie serioasa si e barba-su paranoic.

Colombo: N-ai auzit ce zicea ala? Ca de fiecare data cand se intoarce din delegatie, o gaseste cu vanatai pe gat.

B.: Poate se raneste cu aspiratorul. Dupa cum arata in poze, nu prea le are cu sculele casnice. Si totusi, de ce nu coboara in sprayul meu paralizant odata? S-o fi prins ca o pandim?

C.: Daca e la fel de desteapta ca aia din filmul care l-am vazut eu ieri, e posibil.

B.: Ce film?

C.: Lust, Caution ii zice.

B.: Si ce inseamna?

C.: Pai, lust e ultimu’ in engleza, iar caution nu poate sa insemna decat cautiune. Deci Ultima cautiune. E ceva metaforic, doar e regizat de Ang Lee

B.: Asta nu e ala care a facut filmu’ ala cu cei doi taranoi americani care se babardeau in varf de munte?

C.: Ba da. Vad ca ti-a mers la suflet filmu’ ala; ti-o fi adus aminte de tine si de tovarasul capitan Bobu. Ha, ha, ha!

B.: Asa, sa razi ca bou’, sa se trezeasca si singura baba din bloc care nu se uita la masina noastra de dupa perdea. Zii mai bine cu ce era filmu’ ala.

C.: O gagica dintr-o gasca de studenti revolutionari (ca aia unde te-a infiltrat pe tine Secu in tinerete) accepta sa fie unealta prin care aia vor sa il asasineze pe un mahar care se daduse cu dusmanii. Actiunea se petrece pe la chineji in Al Doilea Razboi Mondial.

B.: Si se descurca fata?

C.: E super tare sa vezi cum fata, initial cuminte si la locul ei, se transforma si invata sa se comporte ca o fufa, ca sa il vrajeasca pe ala. Stiind ce-i in sufletul ei, te minunezi si te sperii de cat de mult poate sa se prefaca o femeie.

B.: Ar fi bine sa avem una de-asta la agentie. Am ochi o nevasta mai isterica si cu bani, am pune-o sa-i seduca barbatul si aia ar veni tot o fuga la noi.

C.: Mda. Stai sa-ti zic; sunt si niste scene de coțomârleală hardcore in film.

B.: Misto. Cu asta m-ai convins sa-l vad. Da’ ia zii, il face gagica pe fraier pana la urma?

C.: Pazea, obiectivul iese din bloc.

B.: Muica, cum e imbracata! Parca e o tarfa. Numai pe nevasta-mea am mai vazut-o asa. Ce facem daca se duce asta intr-un club?

C.: Intram dupa ea, clar.

B.: Imbracati in trenciuri si cu palarii pe cap? Esti tampit?

C.: Stai calm, la ora asta, aia din club sunt deja drogati.

B.: OK, atunci hai, calc-o!