Atât de mult i-a luat lui Wong Kar Wai să-și termine filmul despre viața lui Ip Man, încât, între timp, a apărut cel cu Donnie Yen, care s-a impus ca biografie romanțat-bătăioasă a celui care a răspândit stilul Wing Chun în lume și i-a fost maestru lui Bruce Lee însuși.
Când, după o lungă gestație artistică, a fost lansat, The Grandmaster a contrariat și a dezamăgit.
Beteșuguri are, fără îndoială.
Un poet, precum acest cineast remarcabil care este Wong Kar Wai, rămâne un poet și va avea dificultăți în a alege detalii din viața reală a personajului și a le aranja într-o evoluție dacă nu realistă, măcar coerentă.
Filmul său pendulează între vagi informații istorice și o generală meditație asupra a ce înseamnă să te dedici unei arte marțiale.
În plus, The Grandmaster nu este decât pe jumătate, în cel mai bun caz, despre Ip Man.
Partea cealaltă, poate cea mai interesantă, o urmărește pe descendenta unei familii cu puternice tradiții în Kung Fu, care încearcă să recâștige o parte din moștenirea culturală a tatălui ei, după ce acesta i-o transmisese unuia care se dovedește a fi un ticălos. Pentru asta, e nevoită să aleagă între legământul cu trecutul și fericirea viitorului.
Nu sună rău, însă toate acestea înaintează greu, cu secvențe patetice care apar de nicăieri și care, uneori, nu duc nicăieri.
Protagoniștii au de furcă în a naviga această melasă narativă.
Tony Leung e în nota sa de competență obișnuită, fără a impresiona cu nimic. Mai plină de viață actoricească este Zhang Ziyi, care înfățișează o combinație de aroganță, melancolie și abnegație, umanizând filmul care riscă deseori să fie doar o etalare a abilităților regizorului.
Aceste abilități sunt deosebite, ce-i drept. Cred că The Grandmaster e prima producție de acest gen care îndrăznește să concureze cu Crouching Tiger, Hidden Dragon în materie de lirism al scenelor de luptă (nu includ aici Hero al lui Zhang Yimou, pentru că aceea a fost o pastișă asumată).
Fie că se desfășoară sub răpăitul ploii, în fumul și țiuitul unui tren cu aburi sau prin camerele luxoase ale unei ceainării, încleștările marțiale sunt un spectacol care absolvă pelicula de toate păcatele de mai sus.
Este poezia războiului, cântată încă din vechime de rapsozi.
Poezia corpului care, condus de o minte stăpână pe sine, săvârșește performanțe incredibile.
Un ideal de urmat, chiar dacă nu poate fi atins.