De ani buni, de când a intrat pe radarul atenției mele, Festivalul Internațional Craiova Muzicală a celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a adus câteva nume mari, nume care atrag atenția și fac sălile pline.

Și, printr-o combinație de acțiune voluntară și circumstanțe, nu la aceste spectacole am ajuns, ci la cât mai multe dintre celelalte, așa-zis mici.

Dar, paradoxal, privilegiul a fost de partea mea, pentru că numele mari sunt mai accesibile, decât aceste discrete aventuri muzicale, pe care le-am împărtășit cu un număr redus de tovarăși de audiție, ca pe niște misterii eleusine.

Ediția 2022 a festivalului nu a făcut excepția în această privință.

Pentru mine, a debutat cu o reîntâlnire premeditată, aceea cu Emil Vișenescu. Eleganța, generozitatea și bonomia pe care afișează (iar momentul de acum al acordări florilor e încă o dovadă în acest sens) sunt tot atâtea motive să nu rateze nicio descindere a sa în Bănie, indiferent că mă poartă pe căi muzicale moderniste sau clasice.

De data acesta, pe lângă clarinetul pe care îl face să sune atât de bine, a avut alături pianul Manuelei Giosa și violoncelul lui Elvis Ciuculescu, întru redarea unei triade echivalente cu o vârstă de aur a creației: Beethoven – Schumann – Brahms.

Tot acum mi s-a relevat o asemănare între o artă marțială și arta muzicii clasice. Și într-o disciplină marțială, tehnica se poate distila până la simplitatea absolută, fără a-și pierde din eficiență. Cu doar câteva corzi, clape și un instrument de suflat, am simțit pe deplin efectul acestor trei compoziții.

De la un zâmbet cunoscut am trecut la altul, adică al lui Cătălin Oprițoiu, care i-a avut alături pe cei de la Millenium Arts Quartet.

Cu flautul său aproape fermecat și ajutat de vibrația unor corzi bine strunite, am descoperit, printre multe altele, că Vivaldi e mai mult decât legendarele sale Anotimpuri.

Însă, momentul de vârf a venit chiar de la noi, mai precis de la Borșa lui Lucian Moraru, care ne-a făcut să pocnim din mâini și din picioare, iar pe mine și să rememorez unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cultură unde m-au purtat vreodată pașii – Musée des instruments de musique din Bruxelles.

La etajul destinat instrumentelor tradiționale, cel mai fascinant dintre toate, am regăsit câteva cobze, fluieri sau scripci de-ale noastre, iar melodiile care porneau automat când apropiam audio-ghidul de standul respectiv îmi smulgeau zâmbete de încântare, stârnind astfel curiozitatea turiștilor asiatici care erau la scurtă distanță în urma mea.

Cu intuiția-mi de meloman diletant, bănuiam că Vadim Neselovskyi și recitalul său solo de pian Odesa – a musical walk through a legendary city trebuie să fie ceva special.

Dar, așa cum orice pregătire a unui discurs în fața oglinzii nu te scutește de nodul în gât când ești în fața publicului real, nu mă așteptam ca artistul de origine ucraineană să se transforme din tipul jovial care ne-am ținut un discurs de prezentare în ipostaze atât de tulburătoare când s-a așezat la pian.

A fost artist de acuarele, pălărierul nebun din Alice în Țara Minunilor și îngerul morții, folosind pianul precum un laborator sonor, din care au ieșit bucăți de o duioșie pastelată, dar și unele în care simțit oroarea unui masacru.

Și a mai existat un moment de liniște supremă, pe care Vadim Neselovskyi ni l-a impus nouă, celor din public, și pe care l-am acceptat. Iar atunci am înțeles un aforism din Yoga:

Când tu atingi pacea în tine, iar eu ating pacea în mine, suntem un tot.

Salamalaikum în arabă.

Shanti în sanscrită.

Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

Pentru scurtă vreme, în Odesa și în toată lumea a fost pace.

Cel din urmă concert de la Craiova Muzicală la care am participat nu mai corespunde profilului de minimalism strălucit de până acum, pentru că a fost o aniversare.

Iar pe mine m-a învățat domnul D., care a condus și lucrat cu oamenii mai bine de trei decenii:

– Iulian, trebuie să fii alături de oamenii tăi. La bine și la greu, la aniversări, la înmormântări, la nunți sau la botezuri.

Așa că nu puteam lipsi de la celebrarea a 118 ani (!) de la primul concert al Societății Filarmonice din Craiova, adică aproximativ când veacul (trecut) se năștea.

Programul serii a fost unul de comuniune.

Au fost Triplul concert în Do major pentru vioară, violoncel și pian, op. 56 de Ludwig van Beethoven și „Gloria” în Re major pentru soliști, cor și orchestră, RV 589 de Antonio Vivaldi.

Puterea lui Beethoven și Gloria lui Vivaldi.

Ca un final de rugăciune.

Dar comuniunea nu s-a oprit aici. Pe scenă, alături de forțele reunite ale filarmonicii și coralei academice din Craiova, s-au găsit două generații diferite de muzicieni, uniți de pasiune și valoare.

La prima compoziție, tinerii Ioana-Cristina Goicea (vioară) și Ștefan Cazacu (violoncel), precum și veteranii Mihai Ungureanu (pian) și Nicolae Moldoveanu (dirijor).

La cea de-a doua, soprana Irina Iordăchescu și mezzosoprana Claudia Codreanu.

Iar dacă această comuniune nu era de-ajuns, dovadă că versurile ”Oltean sunt, oltean îmi zice/Oltean sunt oriund’ m-oi duce” nu sunt întâmplătoare, seara ce festivă a fost îmbogățită de prezența agreabilă și distinsă a lui Adrian Cioroianu, omul care a resuscitat plăcerea pentru istorie, cea mai frumoasă dintre povești.

La mulți ani, voi cei de la Filarmonica ”Oltenia”!

Grație vouă, Craiova este, într-adevăr, Muzicală.

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de isprăvi muzicale, neobositul Daniel Botea.