The Jazzfather Part II

După ce apărut capodopera The Godfather, toată suflarea pasionată de cinematografie de pe mapamond opina că Francis Ford Coppola și-a ridicat singur ștacheta atât de sus, încât, dacă va îndrăzni să facă o continuare, se va condamna inevitabil la eșec.

The Godfather Part II a sfidat toate aceste previziuni.

Nu mă lansez aici în dezbaterea referitoare la supremația unuia dintre filme sau a altuia.

Mă folosesc doar de ea, pentru că ilustrează exact dilema în care mă găsesc eu însumi, când am de comparat edițiile din 2022 și 2023 ale Craiova Jazz Festival.

Cea de anul trecut a adunat elogii peste elogii, ale mele fiind doar o picătură dintr-un ocean.

Chiar nu îmi puteam imagina cum se putea nici măcar egala, darămite întrece suita de delicii auditive de care am avut parte atunci.

Dar Coppola n-a fost singur în a-și asuma această provocare de a se lupta cu propria performanță.

Au făcut și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propunându-ne încă o epopee muzicală în patru acte.

Ca orice peliculă grandioasă, și Craiova Jazz Festival 2023 a început cu un generic remarcabil.

Acesta a fost spectacolul Bach Mirror, care i-a adus împreună pe Thomas Enhco la pian și pe Vassilena Serafimova la marimbă.

Eleganța în exprimare, muzicală și verbală, a pianistului a fost dublată de energia molipsitoare a interpretei la marimbă, iar sonoritatea lor combinată a fost deopotrivă inedită și familiară.

Nu a lipsit momentele când zburdatul Vassilenei Serafimova în jurul marimbei mi-a adus aminte de Jean-Michel Jarre în vremurile sale de glorie, iar momentul aparte care a presupus utilizarea unor monezi de pe glob m-a trimis direct către o secvență suprarealist de frumoasă din acea minune dublă irepetabilă, Animusic 1 și 2.

Și, pentru că analogiile cu universul The Godfather abundă în mintea mea, n-am putut să nu remarc că modul cum interpreta la marimbă ținea în mână baghetele cu care acționa asupra ei aduce izbitor cu metafora vizuală care acompaniază titlurile celor trei filme ale trilogiei.

Cred că nu sunt mulți care n-ar fi de acord când o să spun că Horia Moculescu e un fel de Naș al muzicii românești.

A făcut și a crescut o groază de artiști, încă de pe vremea adolescenței părinților mei.

Iar acum, când eu însumi nu mă mai pot numi tinerel, își păstrează energia și umorul, așa cum am putut constata la concertul Blues Box care, urmând tradiția anului precedent, s-a ținut la Terasa Debarcader din Parcul Nicolae Romanescu din Craiova, unde ne-am dedat și la un pic de hedonism gustativ.

A fost secondat de vechea gardă formată din trioul de o longevitate vrednică de Cartea Recordurilor – Puiu Pascu, Virgil Popescu, Titi Herescu – așa cum Don Vito Corleone s-a înconjurat de tipi de încredere și și-a clădit un imperiu.

Invitați speciali au fost Silvia Dumitrescu, pe care o aveam reprezentată mental ca agitata simpatică din tinerețe, dar care s-a dovedita fi și o excelentă cântîreață de jazz, precum și Laurențiu Cazan, cu uimitoarea-i gama vocală.

Și, da, a cântat melodia ACEEA, care a rămas atât de tulburătoare precum o știam (chit că, eu și restul publicului nu cunoșteam decât primul vers).

Vorba lui Horia Moculescu, o șansă am avut și noi să câștigăm Eurovisionul, și i-am dat cu piciorul.

Următorul episod din saga festivalului de jazz de anul acesta a avut în prim-plan un singur personaj, pe Gabriel Palatchi.

Un veritabil hitman, îmbrăcat precum un Don Vito tânăr, jucat cu uimitoare abilitate de Robert De Niro.

Iar pe post de Tommy gun a uzat de pian, mitraliindu-ne cu splendide compoziții de Latino Jazz, dar și improvizații care ne-au fluturat pe la urechi pe Morricone, pe Brahms și pe mulți alții.

Mi-a plăcut în mod special creația semnată chiar de Gabriel Palatchi, dedicată părții istorice a orașului Tel Aviv, cartierul Jaffa.

În ea am regăsit atât farmecul unui loc milenar, cât și intense aluzii la evenimentele dureroase la care a fost martor, masacrul ordonat de Richard Inimă de Leu sau ciumații lui Napoleon.

Ne-am mutat apoi în Mica Italie, întruchipată de zâmbetul irezistibil și caracterul volubil al lui Noemi Nuti, care a deschis Venus Eye către noi și ne-a demonstrat că jazz-ul este un creuzet, un organism care palpită de viață și care absoarbe influențe de pretutindeni.

Inclusiv de pe falezele încețoșate ale insulelor britanice, acolo unde realitatea și basmul se confundă. Asta simțeam ascultând-o pe Noemi Nuti înlănțuindu-și vocea de sirenă cu sunetele serafice ale harpei pe care ea însăși o mângâia cu o gingășie la care ar râvni orice domn (sau doamnă, ce știu eu).

Ca orice blockbuster, Craiova Jazz Festival a lăsat adrenalina pentru final, iar stimularea ei s-a produs în cadrul recitalului Azure al celor de la Ulrich Drechsler Trio.

Mă aventurez să spun că nu e nevoie să mergeți cu Nașu’ la psihiatru, ci doar să vă întindeți frumos pe canapea și să vă lăsați călăuziți de zâmbetul irezistibil al lui Ulrich Drechsler în compozițiile de jazz tehno funk pop quelque chose.

Muzica sa este coloană sonoră demnă de cele mai șmechere scene de acțiune din universul Misiune Imposibilă, ridicate la puterea a doua.

Și, așa cum Tom Cruise are ajutoare de nădejde, și Ulrich Drechsler și saxofonul lui mititel au fost secondați de Oliver Steger la un contrabas electric plin de abțibilduri, semn că omul se ține de treabă, și de impresionant de tânărul Matthaeus Schnoell care bătea în ale tobe, de zici că voia să deschide porțile Valhallei.

Cu forța.

Pentru ultima destinație a Craiova Jazz Festival am luat Trenul de noapte și am mers cu Nașu’ (asta e furată de la prezentatorul Andi Enache).

Ne-a tăiat bilete echipajul condus de Marcian Petrescu, care s-a prezentat ințial ca un alter ego de pistolar serigioleonian, dar pe care l-a biruit căldura, așa că a renunțat la pătura acoperitoare și s-a dezvăluit ca un veritabil Pancho Villa, cu bandulieră și umor de la mama lui.

Opriri pe traseu au fost de tot felul, de la grei precum Tom Waits, Jimmy Hendrix sau The Roling Stones la halte blues neaoșe, cu versuri hazlii și cu tâlc.

Pentru prima dată, aș fi vrut ca Trenul de noapte să aibă întârziere, pentru că, de-a lungul drumului, Marcian Petrescu mi s-a dezvăluit ca un veritabil Il Padrino della Harmonica.

Cam așa s-a săvârșit Craiova Jazz Festival din leatul 2023.

Acum îl aștept pe cel din 2024, convins fiind că îmi va face o ofertă pe nu o voi putea refuza.

Imaginile au fost surprinse de confratele meloman Daniel Botea.