Filmele care își asumă fățiș poziția ideologică și intră direct în acțiune beneficiază de un cupon de reducere a exigenței din partea mea.

Exact așa se întâmplă cu Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore.

Încă din debut, apare cenușa pe care J. K. Rowling (producătoare și scenaristă) și-o pune în cap, ca penitență la comentariile de acum ceva timp despre transsexuali.

Apoi, deoarece este deja a treia peliculă din serie, această regizată de David Yates (cineast cu ștate vechi în universul Harry Potter) n-are nevoie de expozițiuni ample și de introduceri de personaje, așa că te aruncă deja în mijlocul unor scene intense și excelent realizate.

Narațiunea este mai degrabă firavă din punct de vedere al evoluției, totul învârtindu-se în jurul alegerii unui nou președinte al Confederației Mondiale a Vrăjitorilor (titulatură aproximată de mine), iar aici paralela cu PSD-ul în perioada Dragnea, pe care o dibuiam în anteriorul Fantastic Beasts…, se vădește din nou. Dacă-i dai voie unui nemernic să candideze, să nu te miri că recurge la magie neagră a.k.a. fraudă, ca să câștige.

Dacă nu se întâmplă multe în film, măcar se întâmplă cu stil. Fiecare secvență e generoasă vizual și auditiv, chiar și acelea în care nu e agitație furibundă, iar tendința Hollywood-ului de a explora spații din ce în ce mai exotice primește o încununare spectaculoasă spre final.

Interpretările se integrează festinului efectelor speciale: cu deja familiara figura ca muncită de crampe stomacale, Eddie Redmayne are un moment haios, cel din închisoarea sinistră, unde adastă un monstru care mi-a adus aminte de o parte memorabilă din legendarul joc Half-Life; Jude Law nu muncește prea mult ca Dumbledore, dar reînvie ceva din ciudățeniile simpatice ale personajului, așa cum i le știm la senectute; nici Mads Mikkelsen nu nădușește, dar figura-i unică în peisajul cinematografiei este mai în tonul cu tensiunea evenimentelor vrăjitorești decât ar fi fost ciuful de papagal al lui Johnny Depp; Dan Fogler, grăsunelul Încuiat și haios smulge cota alocată de zâmbete; și tot așa despre ceilalți.

Spre deosebire de Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unde animăluțele sunt ca și inexistente în economia acțiunii, aici, deși le lipsește varietatea irezistibilă și inventivă din primul film al seriei, joacă totuși roluri consistente, oferindu-ne ocazia să îi revedem pe Frunzuliță și pe ornitorincul cleptoman care m-au fermecat de când i-am văzut prima dată.

Politica e murdară, iar politica vrăjitorească e și mai murdară.

Dar, cu o gașcă pestriță și dedicată, cu sprijin din partea regnurilor de tot felul, precum și cu integritate, putem spera că democrația merge înainte.