Va mai aduceti aminte de la inceputul fiecarui generic al serialului Star Trek: The Next Generation? Spatiul. Ultima frontiera…

Acum o sa parafrazez aceasta memorabila expresie, pentru a servi scopurilor mele argumentative: Imaginatia. Ultima frontiera…

Odata ce treci de ea, intri intr-un spatiu care iti poate oferi tot ce iti doresti, dar te poate si distruge.

Cam asta e esenta filmului Bridge to Terabithia, care poate fi considerat bun, daca stii sa il vezi. Nu e vorba despre vreo anume stare de spirit sau de vreo pozitie speciala a capului, ci doar de a opera niste trieri printre destul de multele clisee care il compun.

Dar sa vedem mai intai ce-i cu actiunea. Intr-un orasel mai de la tara, intr- familie numeroasa compusa numai din fete, asta daca nu-l socotim si pe pater familias (Robert Patrick, infricosatorul T-1000 din Terminator 2, rol despre care cred ca mai mult i-a daunat in cariera), exista un baiat introvertit, care nutreste o pasiune secreta pentru desen. Viata nu pare a-l ajuta prea mult, numai ca, la un moment dat, in clasa lui soseste o fetita mai ciudata, draguta si dezghetata, cu o fantezie debordanta, care ii doboara barierele muteniei si il atrage in construirea unei lumi imaginare pline de culoare si aventura. Asta pana cand…

Personajele sunt creionate fara prea multa subtilitate, cat sa serveasca povestii, iar in privinta interpretarilor, in alte conditii as fi fost foarte impresionat, dar deja copiii si adolescentii dezinvolti actoriceste nu mai sunt o noutate, ca pe vremea lui Shirley Temple. O singura mentiune as avea de facut: AnnaSophia Robb, pubera protagonista cu imaginatie bogata este atat de fasneata, incat (pacatul meu sa fie) n-am putut sa nu ma gandesc ca, atunci cand va fi mai mare, va deveni un fel de Scarlett Johansson, o nimfomana ascunsa sub o crusta de ingenuitate.

Bridge to Terabithia aduce putin cu El laberinto del fauno, dar e departe de a fi o capodopera precum pelicula spaniola. Are insa meritul ca, printre multe locuri comune, contureaza un expozeu echilibrat despre deliciile si pericolele imaginatiei. Asta daca reusiti sa ignorati scena de final (facuta, dupa mine, doar pentru ca mai existau bugetate niste efecte speciale) si sa considerati ca se incheie cu penultima.

Bridge to Terabithia ramane pentru mine o experienta aparte: m-a trecut prin niste trairi sufletesti (incantare, tristete, amuzament), dar m-a obligat, in acelasi timp, sa raman lucid.