Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Celine e carte incorectă politic față de…
… femei,
… soldați,
… invalizi,
… doctori,
… infirmiere,
… femei,
… vedete,
… autorități coloniale,
… negri,
… americani,
… dame de înaltă societate,
… bogați,
… săraci,
… tuberculoși,
… psihiatri,
… bolnavi psihic,
… copii,
… bătrâni,
… femei.
Nu bag mâna în foc că i-am amintit pe toți, îi mai dibuiți voi pe parcurs.
Vitriolul pus de scriitor prin fiecare picătură de cerneală e parfumat cu o scriitură desăvârșită, iar uneori pune degetul atât de bine pe nevralgii ale naturii umane, încât îți vine să țipi.
Să țipi a revelație.
Însă ura față de sine și față de lume a naratorului, posibil, dar nu cert alter ego al autorului, are câteva fisuri, în care se strecoară emoționante episoade de altruism necondiționat care îi ies în cale. Acolo e proba onestității și credibilității personajului. Că nu e doar un vehicul de scuipat măscări.
Aș numi acest roman un monument pur și simplu, însă are o ultimă parte care alunecă pe panta unei melodrame inutile a relației dintre alte două personaje.
După ce m-a educat să fiu sarcastic, Celine nu poate să aibă pretenția să mă intereseze o dramoletă între un el și o ea cam proști.
Așa că o să mă limitez la o declara Călătorie la capătul nopții drept un monument de incorectitudine politică.
