Călătorie la capătul nopții de Louis-Ferdinand Celine e carte incorectă politic față de…

… femei,

… soldați,

… invalizi,

… doctori,

… infirmiere,

… femei,

… vedete,

… autorități coloniale,

… negri,

… americani,

… dame de înaltă societate,

… bogați,

… săraci,

… tuberculoși,

… psihiatri,

… bolnavi psihic,

… copii,

… bătrâni,

… femei.

Nu bag mâna în foc că i-am amintit pe toți, îi mai dibuiți voi pe parcurs.

Vitriolul pus de scriitor prin fiecare picătură de cerneală e parfumat cu o scriitură desăvârșită, iar uneori pune degetul atât de bine pe nevralgii ale naturii umane, încât îți vine să țipi.

Să țipi a revelație.

Însă ura față de sine și față de lume a naratorului, posibil, dar nu cert alter ego al autorului, are câteva fisuri, în care se strecoară emoționante episoade de altruism necondiționat care îi ies în cale. Acolo e proba onestității și credibilității personajului. Că nu e doar un vehicul de scuipat măscări.

Aș numi acest roman un monument pur și simplu, însă are o ultimă parte care alunecă pe panta unei melodrame inutile a relației dintre alte două personaje.

După ce m-a educat să fiu sarcastic, Celine nu poate să aibă pretenția să mă intereseze o dramoletă între un el și o ea cam proști.

Așa că o să mă limitez la o declara Călătorie la capătul nopții drept un monument de incorectitudine politică.