Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!