Sa privim pictura! (XXXIII)

Boticelli-Venus

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!

Venus – pentru cei care gusta unul sec

Cand era in floarea varstei, Peter O’Toole mi s-a parut un actor extraordinar; e suficient sa-mi aduc aminte de Lawrence al Arabiei sau cele doua ipostaze ale lui Henric al II-lea (din Becket si A Lion in the Winter). Dar in Venus, ceea ce eu consideram talent actoricesc s-a dovedit mai degraba har nepamantean. Imaginati-va o mumie umblatoare, cu ochii scaparand de lascivitate, care reuseste sa vrajeasca si sa tulbure o fetiscana, in stare sa se contamineze de gelozie si care mai are suflu sa rosteasca replici din Shakespeare cu pasiunea unui pustan care da la teatru.

Venus e, la suprafata, cronica unei idele neobisnuite (si neverosimile, de ce sa n-o recunoastem), dintre un pensionar avansat si o tipa mai de la tara (incredibil, au si englezii asa ceva!), tragi-comica la inceput, cam patetica spre final. La cei peste 75 de ani ai lui O’Toole, nu lipsesc accentele elegiace despre varsta a treia spre a patra. Totul asezonat cu umor englezesc. Adica sec.

Pentru cei care nu-l compatimesc pe acest nemaipomenit actor pentru cele 7 nominalizari la Oscar, filmul se poate rezuma la atat. Dar eu nu pot sa nu fiu incantat ca, dupa ce a fost recompensat, ca un milog, cu acea statueta onorifica in 2003, Peter O’Toole le-a aratat degetul din mijloc celor de la Academie: „Fraierilor, nu puteti voi sa ma nominalizati, cat pot eu sa joc!” si si-a continuat activitatea (intrati pe www.imdb.com, sa vedeti cate proiecte a mai avut batranelul de atunci). Bineinteles ca Hollywood-ul l-a taxat pentru aceasta insolenta cu inca o nominalizare la Oscar.

Peter O’Toole se pregateste sa ne paraseasca. Sa speram ca acest moment il va gasi pe scena unui teatru sau pe platourile de filmare. Merita.