Sunt puțini actorii care au evoluat în conștiința mea mai mult decât Viggo Mortensen.

După rolul foarte plat al lui Aragorn, a explodat cu Eastern Promises, iar apoi a dovedit (și încă o face) o flexibilitate și o disponibilitate pentru inovație fascinante.

Iar abilitatea-i lingvistică este puțin spus impresionantă; de exemplu, în Alatriste, îl joacă imaginat de Arturo Perez-Reverte în spaniolă, natural, fără urmă de dublaj.

În Loin des hommes, își duce și mai departe caracterul de poliglot (îl auzi vorbind în franceză, arabă și spaniolă), precum și aerul acela bărbătesc din Hidalgo, care, pe măsură ce înaintează în vârstă, îl prinde din ce ce în ce mai bine.

Aici este Daru, un francez din Algeria, care își umple viața golită de moartea soției învățându-i carte pe copiii dintr-un sătuc izolat în deșert. Deși departe de vâltoarea revoltei care îi opunea pe adepții independenței autorităților franceze (vezi La battaglia di Algeri), nu scapă de ecourile ei și i se cere să escorteze un localnic care a săvârșit un omor la cel mai apropiat centru urban, spre a fi executat.

Volens, nolens, acceptă, iar odiseea lor îi apropie și îi solidarizează în fața pericolelor care vin din toate părțile.

Mortensen e arid în exprimare, precum deșertul care îl înconjoară, iar parteneru-i de ecran, Reda Kateb, înzestrat actor francez cu origini maghrebiene (are câteva minute tulburătoare în Zero Dark Thirty), este chiar mai taciturn decât el.

Legătura umană care se făurește între ei seamănă întrucâtva cu cea din Green Book și, deși nu are savoarea celei de acolo, este la fel de trainică și de emoționantă.

Ajută și faptul că filmul, scris și regizat de David Oelhoffen după o nuvelă de Albert Camus, e lent așa cum se cuvine, dat fiind relieful în care peregrinarea protagoniștilor și puseele de acțiune au loc.

Peisajele sunt superbe și invită la contemplarea nimicniciei ființei umane singure, dar subliniază și importanța solidarității.

În timp ce admiram formele maiestuoase și nemiloase ale stâncilor și văilor algeriene, mi-am adus aminte de documentarul Extreme Pilgrim, în care Pete Owen-Jones călătorește în lume și experimentează varii forme de viață spirituală și ascetică.

Episodul meu preferat a fost cel desfășurat în deșertul Sinai, în care apare un veritabil anahoret al zilelor noastre, Părintele Lazarus, ale cărui vorbe de la final îmi sunt vii încă în minte:

Te vei întoarce într-un loc plin de lucruri, dar mi-ar plăcea să știu că, oriunde te-ai duce, vei purta cu tine goliciunea deșertului.

Căci se spune, în Evanghelia după Matei, cred, că aceia care rămân până la sfârșit, vor fi mântuiți.