Nașterea unui model

By Iulian in Filme 0 Comment

Prin anul II de facultate, primul lucru pe care l-a făcut un nou profesor de literatură a fost să ne pună să cumpărăm o carte pe care o tradusese pe vremuri, cu stocuri nevândute, pare-se.

Era editată în Craiova, la scurt timp după 1989, pe o hârtie de o calitate nu departe de cea de toaletă (colegii mai nenorocoși au prins și unele exemplare atinse de igrasie și aproape ilizibile).

Nu știu cum de n-am aruncat cartea aia la gunoi imediat după curs, dar, la un moment dat, m-am gândit înciudat să o citesc, ca să am motive să îl înjur pe profesorul respectiv.

Tot mi se pare că a fost nesimțit, dar romanul pe care ni l-a băgat pe gât s-a dovedit a fi extraordinar, așa că îl păstrez și acum cu grijă.

Se intitulează Cheile împărăției, este scris de A. J. Cronin și descrie viața unui preot catolic de origine scoțiană, începând din copilăria marcată de tragedii și până la senectutea pe care și-o petrece în satul natal, cu accent pe perioada de misionariat în China din perioada de frământări de după proclamarea republicii.

Spiritul său nonconformist și axat pe adevăratele nevoie ale sufletului omenesc sunt un model de urmat pentru orice om al secolului XXI.

La doar câțiva ani de la apariție, romanul beneficia de o ecranizare merituoasă, regizată de John M. Stahl și cu un scenariu la care au lucrat meseriașii Nunally Johnson (cu care a colaborat frecvent Jean Negulescu) și Joseph Mankiewicz (All about Eve, A Letter to Three Wives, 5 Fingers).

Distribuția este populată de excelenți actori de compoziție, precum Thomas Mitchell (adorabil în Stagecoach), Edmund Gwenn (adorabil în Miracle on 34th Street sau Mister 880) sau Vincent Price (adorabil aici și oriunde), dar și o pleiadă de interpreți de origine asiatică, în frunte cu simpaticul Benson Fong în rolul credinciosului Joseph.

Mizanscena este excelent realizată și combină marea artă a lucrului în studio, standardul hollywoodian al timpului, cu scene în aer liber, iar coloana sonoră a lui Alfred Newman întregește atmosfera exotică și spirituală astfel rezultată, care, s-o spunem prea dreaptă, alunecă binișor spre melodramă în ultima treime a filmului.

Toate acestea sunt, însă, note de subsol față de aspectul cu care The Keys of the Kingdom și-a ferecat locul în istoria cinematografiei.

Prin rolul părintelui Chisholm îți făcea intrarea în inimile mapamondului un actor care a rămas pe tot cuprinsul vieții un model de demnitate reținută și prestanță lipsită de aroganță – Gregory Peck.

Era a doua sa interpretare cinematografică (prima fusese un fiasco) și, prin ea, propunea acea imagine pe care a reluat-o de nenumărate ori și care a culminat cu Atticus Finch din To Kill a Mockingbird.

Spre deosebire de aura de erou desăvârșit de acolo, în The Keys of the Kingdom e nevoit să apară mai fragil și mai șovăielnic în multe momente, lucruri pe care pe integrează cu ușurință aerului de integritate generală a personajului, ajutat poate de faptul că viața sa nu fusese (și nu va fi niciodată) lipsită de umbre și tragedii.

Când citeam cartea, mi-l imaginam pe protagonist un pic mai arțăgos și mai încruntat, stilul de om care pare neplăcut, până când îl vezi acționând și vezi că e un monument de bunătate și dedicare.

Greogory Peck compune acest model de urmat un pic altfel, dar într-un fel care impune și convinge.

Hollywoodul ne-a oferit rebeli cu sau fără cauză, sex-simboluri, scorpii și destine cumplite.

Dar ni l-a oferit și pe Gregory Peck, cu seriozitatea lui blândă, de care avem nevoie oricând.

Greu e pretul sfinteniei

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Nu, nu si nu

By Iulian in Filme 1 Comment

Nici in alte dati nu m-am sfiit sa critic filme vechi renumite, dar, de data asta, chiar ma vad nevoit sa dau intr-unul foarte renumit. Laura regizat de Otto Preminger este considerat un film noir clasic, preamarindu-i-se scenariul subtil, interpretarile inspirate si atmosfera tipica acestor pelicule.

Eu, unul, as avea obiectii in privinta primelor cateva aspecte. Povestea e, ce-i drept, promitatoare: un detectiv (Dana Andrews) ancheteaza moartea unei tipe din high-class si interactioneaza in acest scop cu logodnicul ei ei (Vincent Price), un pic alunecos rau, alta tipesa care il place (Judith Anderson) si un jurnalist filiform, foarte cinic si temut (Clifton Webb). Apar si tot felul de rasturnari de situatie, protagonistul afla detalii despre ascensiunea Laurei (Gene Tierney) de la simpla functionareasa la o diva pe care o ravnesc toti si sfarseste prin a se indragosti de ea pe nevazute. Problema numero uno: aceasta cadere in amor a detectivului a fost aproape insesizabila, dar as fi trecut peste, daca n-ar fi intervenit si alte bube.

Actiunea este, era sa zic gaunoasa, dar suna urat, asa ca o s-o numesc gaurita. Incepe cumva si se termina altcumva si nu te tine acolo, in mijlocul ei, asa cum reuseste un alt film noir, mult mai putin cunoscut. Actorii isi fac treaba cum pot de bine (Vincent Price – insidios, Clifton Webb – amenintator sub masca respectabilitatii, iar Dana Andrews – om al legii viril si scump la vorba), dar sunt prea schematici pentru a fi intru totul memorabili, iar personajul central feminim este prea ambiguu: incepe gen Barbara Stanwyck in Double Indemnity, fapt care iti starneste pofta de urmari intortocheate, dar o coteste brusc spre o ingenuitate pe care nu mai aveam cum s-o inghit.

Faima acestei pelicule vine, cred, din admiratia celor pasionati strict de filme noir, care il vad ca o specie aparte a cinematografiei. Desi nu neg taxonomia foarte vasta a acestei arte, nu voi renunta niciodata la a-i imparti productiile dupa un scriteriu simplu: cat de mult imi plac.

Iar Laura nu prea imi place.

Sa privim pictura! (LV)

By Iulian in Sa privim pictura! 4 Comments

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.