Greu e pretul sfinteniei

Pentru cei ce cred, nicio explicatie nu este necesara. Pentru cei ce nu cred, nicio explicatie nu este posibila.

Motto-ul unui film realizat acum 70 de ani este de o frapanta actualitate, insa aceasta nu este singura sa calitate.

The Song of Bernadette este produsul unui Hollywood al anilor ’40, acea perioada fertila a cinematografiei americane in care idealismul, optimismul, realismul si divertismentul reuseau cumva sa conlucreze.

Pelicula regizata de Henry King poate inspira neincredere sau deriziune din oficiu, deoarece este povestea Bernadettei Soubirous, o tanara fara prea multa scoala, care a sustinut ca o doamna angelica i s-a aratat in locul ce a devenit in timp faimosul loc de pelerinaj de la Lourdes.

Ce impresioneaza ca ansamblu este abilitatea realizatorilor de a balansa naratiunea religioasa si pur umana cu tabloul mai amplu al transformarii comunitatii si al jocurilor de interese si convingeri care il compun. Li se acorda voci si credinciosilor, si scepticilor, si oportunistilor, iar protagonista are potential sa isi pastreze simpatia si compasiunea privitoritor, indiferent ca acestia sunt dintre aceia care stau cu orele ca sa ajunga la mormantul lui Arsenie Boca, sau dintre aceia care ii ironizeaza acid pe cei dinainte.

Cunoscand perioada din care provine, una in care filmele erau preponderent rodul unei munci de studio, The Song of Bernadette se desfasoara surprinzator de mult in aer liber, iar preocuparea pentru detaliu in privinta decorurilor sau a costumelor ii confera un caracter de documentar romantat, desi grija pentru spectatorii americani carora le era destinata in principal povestea a generat o mostra de umor involuntar: titlurile ziarelor care transpun evolutia fetei cu viziuni sunt intr-o engleza apasata, dar restul sunt in franceza.

Prestatiile actorilor iau partea leului din masivul bagaj de laude pe care le atrage acest film. In rolul principal, Jennifer Jones are un rol de Oscar veritabil; candoarea, simplitatea, fragilitatea si hotararea pe care le arata in fata fortelor superioare care incearca sa ii influenteze conduita sunt nuantate de un strat permanent de tristete si de pulsiuni omenesti care o pun in conflict cu misiunea spirituala ce i-a fost incredintata, poate fara voia ei. Toate acestea beneficiaza si de acel angajament corporal (mai pregnant in partea de final, cand suferinta corpului fizica se inteteste), care a devenit o reteta intens utilizata de catre aceia care ravnesc la premiile Academiei).

Este inconjurata de personaje mai schematice, dar jucate fara cusur de o pleiada de actori inzestrati: Charles Bickford este un paroh aspru, dar patrunzator, Lee J. Cobb este un doctor care pretuieste stiinta, dar nu exclude miracolul, Audrey Mather este un primar venal, dar simpatic, pe care il vad rupt din realitatile cotidiene romanesti, Anne Revere este o mama exigenta, dar iubitoare, iar Vincent Price isi utilizeaza figura aparte si vocea inimitabila pentru a construi un superb nihilist.

Insa personajul care se distinge dintre toti acestia este cel al calugaritei interpretate de o mare doamna a artei dramatice (a avut o cariera de 70 de ani in teatru si cinematografie) – Gladys Cooper. Adversitatea implacabila si intunecata pe care i-o arata protagonistei pe aproape toata durata peliculei nu contribuie doar la sporirea luminii pe care o degaja Jennifer Jones, ci si la un moment de cutremuratoare descarcare emotionala.

Atei sau habotnici, cinefili sau cinefagi, nu cred ca este cineva care sa ramana de piatra la The Song of Bernadette.

 

Nu, nu si nu

Nici in alte dati nu m-am sfiit sa critic filme vechi renumite, dar, de data asta, chiar ma vad nevoit sa dau intr-unul foarte renumit. Laura regizat de Otto Preminger este considerat un film noir clasic, preamarindu-i-se scenariul subtil, interpretarile inspirate si atmosfera tipica acestor pelicule.

Eu, unul, as avea obiectii in privinta primelor cateva aspecte. Povestea e, ce-i drept, promitatoare: un detectiv (Dana Andrews) ancheteaza moartea unei tipe din high-class si interactioneaza in acest scop cu logodnicul ei ei (Vincent Price), un pic alunecos rau, alta tipesa care il place (Judith Anderson) si un jurnalist filiform, foarte cinic si temut (Clifton Webb). Apar si tot felul de rasturnari de situatie, protagonistul afla detalii despre ascensiunea Laurei (Gene Tierney) de la simpla functionareasa la o diva pe care o ravnesc toti si sfarseste prin a se indragosti de ea pe nevazute. Problema numero uno: aceasta cadere in amor a detectivului a fost aproape insesizabila, dar as fi trecut peste, daca n-ar fi intervenit si alte bube.

Actiunea este, era sa zic gaunoasa, dar suna urat, asa ca o s-o numesc gaurita. Incepe cumva si se termina altcumva si nu te tine acolo, in mijlocul ei, asa cum reuseste un alt film noir, mult mai putin cunoscut. Actorii isi fac treaba cum pot de bine (Vincent Price – insidios, Clifton Webb – amenintator sub masca respectabilitatii, iar Dana Andrews – om al legii viril si scump la vorba), dar sunt prea schematici pentru a fi intru totul memorabili, iar personajul central feminim este prea ambiguu: incepe gen Barbara Stanwyck in Double Indemnity, fapt care iti starneste pofta de urmari intortocheate, dar o coteste brusc spre o ingenuitate pe care nu mai aveam cum s-o inghit.

Faima acestei pelicule vine, cred, din admiratia celor pasionati strict de filme noir, care il vad ca o specie aparte a cinematografiei. Desi nu neg taxonomia foarte vasta a acestei arte, nu voi renunta niciodata la a-i imparti productiile dupa un scriteriu simplu: cat de mult imi plac.

Iar Laura nu prea imi place.

Sa privim pictura! (LV)

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.