Sperietura pe bune

Dragostea a fost cantata de cand lumea. Eroismul in razboi a avut si el poetii lui. Dar frica? A avut frica pana acum parte de elogiul care i se cuvine pentru rolul pe care l-a jucat in dezvoltarea omenirii?

Eram tentat sa zic nu, pana sa vad Le salaire de la peur, regizat de Henri-Georges Clouzot. O idee simpla, dar infricosatoare: intr-un satuc sud-american vai de mama lui, unde nu se gaseste de lucru, dar se gaseste de baut, patru astfel de someri, fiecare cu personalitatea lui, grupati in echipaje de cate doi, primesc misiunea de a conduce doua camioane pline ochi cu nitroglicerina, pe drumuri de munte accidentate. Nitroglicerina are aceasta simpatica proprietate de a sari in aer daca e zdruncinata prea tare, asa ca va imaginati cam la ce sarcina de rutina s-au angajat cei patru.

Efectul naucitor al filmului este si rodul deciziei foarte inspirate a realizatorilor de a nu incepe actiunea imediat, ci de a o lasa sa lanceazeasca vreo jumatate de ora in oraselul decrepit, rastimp in care ii cunoastem pe viitorii candidati la suicid. Mario (Yves Montand) este un tanar cu apucaturi de pierde vara, care se bucura de afectiunea unei ospatarite incetisoare la minte, dar cu inima buna (excelent interpretata de sotia regizorului, Vera Clouzot; cine spunea ca nepotismul nu e benefic?). Cand in scena isi face intrarea un escroc pline de lene si cu aere de capitala (Charles Vanel), Mario il lasa imediat balta pe amicul Luigi (Folco Lulli), un tip simplu, dar harnic si viguros, pentru a se inhaita cu noul venit. In grupul destul de numeros al celor care vegeteaza se mai distinge si Bimba (Peter van Eyck), tocmai prin faptul ca nu se distinge cu nimic, nu exprima nimic, e placiditatea intruchipata.

Acesti patru indivizi distincti vor purcede in calatoria cu iz de sentinta capitala. De acum intervine frica.

Frica schimba totul: arogantul devine umil, inhibatul se vede eliberat, morocanosul isi dezleaga limba, iar umilul se simte implinit. Frica ii apropie pe unii oameni, schimba raporturile de putere dintre altii, goleste prematur maruntaie sau intareste muschi.

Toate acestea se petrec credibil, pe masura ce vehiculele trosnesc din toate incheieturile si isi poarta incarcatura ucigasa pe drumuri aride de munte. Protagonistii trec prin diverse, nu o sa le dezvalui, ar fi suprema crima din partea mea sa va vaduvesc de placerea de a va simti infiorati pana la ultimul nerv spinal. Ma aventurez sa zic ca orice facultate de psihologie care nu include filmului lui Clouzot in programa obligatorie merita sa-si piarda licenta de functionare.

Pe langa senzatii, Le Salaire de la Peur mai ofera si o morala surprinzatoare: frica e neplacuta, dar absenta ei este funesta.

Sperantele democratiei

In destul de haoticul roman al lui Daniel Pennac, Dictatorul si hamacul, exista, la un moment dat, o foarte succinta, dar lucida defintie a unei democratii functionale: mai un general de buna credinta, mai un jurnalist dedicat, mai cativa activisti nebuni, si asa isi poate duce zilele cea mai slaba forma de guvernamant, dar si singura in care merita sa traiesti.

Z regizat de Costa-Gavras vine parca sa o sustina; la momentul cand a fost lansat (1969), povestea asasinatului unui marcant lider de stanga de catre fortele de extrema dreapta si a tentativei de musamalizare a complotului au revoltat si au starnit controverse, pentru ca junta militara din Grecia se afla la putere, iar pentru occidentalii panicati de spectrul comunismului, era un rau necesar stoparii acestuia. Se spune ca Mikis Theodorakis, compozitorul muzicii de fundal, se afla in arest la domiciliu, iar creatia sa a fost scoasa pe ascuns din tara pentru a fi folosita in realizarea filmului.

In zilele noastre, datorita tristei, dar indispensabilei trasaturi umane de a uita ororile, caracterul cutremurator al peliculei lui Costa-Gavras se mai atenueaza si se transforma intr-o superba fresca a etenei lupte dintre dusmanii democratiei si ai libertatii si plapanzii ei aparatori. Are ceva din aerul de documentar artistic al The Battle of Algiers, dar, in cazul de fata, personajele sunt mai clar reliefate si e mai limpede rolul pe care il joaca fiecare in aceasta drama.

Ca urmare, selectia actorilor e facuta cu grija, iar interpretarile sunt fara cusur: militarii sunt politicosi, dar aroganti si le scapara agresivitatea in priviri, cei care le slujesc drept unelte sunt niste degenerati, activistii de stanga sunt aprigi, dar aproape neputinciosi in fata unui aparat represiv bine pus la punct, jurnalistul care contribuie la dezlegarea itelor e agasant, martorii accidentali sunt animati de motivatii puerile.

Se vorbeste mult in Z, exista dialoguri subtile, ambivalente, dar, paradoxal, personajele care atrag cel mai mult atentia se manifesta cel mai putin verbal. Pe Yves Montand il vedem putin, dar seninatatea de martir pe care o afiseaza parca justifica tumultul de dupa asasinarea sa. Irene Papas pare rupta de actiunea principala a filmului si nu dintr-o scapare a scenariului, ci intr-adins, pentru ca asta vrea sa reprezinte: pierderea unei persoane dragi si buimaceala unei astfel de stari.

De departe cel mai interesant personaj este procurorul insarcinat sa cerceteze cazul, interpretat de Jean-Louis Trintignant. Seamana cu Kevin Costner din JFK, numai ca are ochelarii fumurii si, gratie lor, mult timp nu iti dai seama daca e intr-adevar un om al legii sau un om al sistemului. Cand, insa, pozitia-i devine clara, simpatia fata de el creste in valuri.

Mai exista o deosebire intre filmul lui Oliver Stone si cel al lui Costa-Gavras: in JFK investigatia e purtata de un grup care are resursele statului de partea sa, chit ca se confrunta cu o monstruoasa coalitie; in Z, adevarul iese la iveala dintr-o combinatie de incapatanare a celor care il cauta, prostie a celor care il ascund si bun simt din partea celor care ar putea sa nu se amestece, dar aleg sa o faca.

Finalul din Z e tragic, ar fi trebuit sa ma intristeze profund, dar, nu stiu de ce, nu s-a intamplat asa. Poate pentru ca mi-a dat speranta.

That best portion of a good man’s life, his little, nameless, unremembered acts of kindness and of love.

(William Wordsworth)

Dragostea de oameni si dragostea de adevar. Practicate in fiecare zi si democratia chiar are o sansa.