Supraviețuirea e o virtute

Spunea cineva, cândva că nu există națiune cu o istorie mai zbuciumată în secolul al XX-lea decât cea chineză.

E greu de cuantificat un astfel de volum de traume, dar, dacă e doar să urmărim succesiunea de avataruri ale personajelor din Huo zhe (Să trăiești), o astfel de afirmație devine verosimilă.

Filmul lui Zhang Yimou este odiseea măruntă, dar nu mai puțin grandioasă, a unui cuplu care străbate valurile transformării Chinei dintr-o societate tradițională, cu belelele ei, într-una comunistă, cu excesele ei, via un război civil devastator.

Deși fiecare dintre secvențe atinge doar ce li se întâmplă lui Xu Fugui (You Ge) și Xu Jiangzhen (preafrumoasa Gong Li), putem extrage specificul perioadei cu multă exactitate, iar acesta este meritul regizorului, fără doar și poate.

L-am văzut pe Zhang Yimou construind fresce mai poetice sau mai intime sau mai spectaculoase, însă aici dezvăluie două trăsături care îl plasează definitiv în panteonul marilor cineaști ai lumii – profunda înțelegere a fundamentelor naturii umane și umorul.

Cei doi soți au de îndurat privațiuni și pericole de tot felul, ideologice și personale, dar le fac față printr-o delicioasă combinație de servilism și inteligență.

Există alte filme în care protagoniștii sunt precum stejarii, stau drepți în fața intemperiilor, dar li se întâmplă să mai fie și frânți.

Soții Xu sunt precum trestia, se dau după cum o cer circumstanțele, însă nu e vreun moment în care să le-o iau în nume de rău. Dimpotrivă, abilitatea de lor de a supraviețui, nu doar unor transformări societale radicale, dar și unor tragedii personale, este încântătoare și îți dă speranță.

Oricât de greu ar fi acum, cu pandemia și debandada politică și criza economică, știu că au existat vremuri infinit mai grele, dar pe care alții le-au trecut, reușind să își păstreze și o urmă de zâmbet pe chip.

Ajungem la aspectul cel mai surprinzător al acestei pelicule. Realizată în 1994, într-un moment de maximă destindere și deschidere a Chinei către exterior, demonstrează o așa sănătoasă și savuroasă ironie față de demagogia și stupizenia unor laturi ale regimului comunist (precum Revoluția Culturală sau Marele Salt Înainte), încât nu diferă cu nimic față de producțiile hollywoodiene.

Să râzi inteligent de propriile defecte e semn că îi inspirat aerul libertății.

Care s-a cam rarefiat între timp, pentru că, după câte am constatat, în prezent, Zhang Yimou abordează teme aprobate oficial, cu rezultate lipsite de strălucire, deci merită să prețuim Huo zhe drept o bijuterie irepetabilă.

Ca în alte filme ale sale din acea perioadă de creație (Ju Dou sau Sorgul Roșu), personajul principal masculin are partitura mai amplă, însă e imposibil de ignorat prezența scenică și intensitatea dramatică ale lui Gong Li, mai ales ca mater dolorosa.

Huo ZheSă trăiești.

Asta e cel mai important.

După aceea, vin toate.

In cautarea identitatii

Dintre filmele lui Zhang Yimou pe care le-am vazut pana acum, Sorgul rosu (Hong gao liang in original) nu este nici cel mai emotionant, nici cel mai cursiv. Dar ofera destule, prin vizualul impresionant, prin caracterul frapant al unor scene si prin umorul aparte pe care il emana.

Povestea e franta ca omogenitate, dar are un fel de logica morometiana, in sensul ca reda viata unei comunitati, cu trasaturile ei specifice si apucaturile ei ancestrale, precum si dezintegrarea cauzata de forte exterioare adverse.

O tanara (Li Gong, cu frumusetea inca necoapta) este trimisa sa se marite cu un fabricant de alcool, batran si lepros, care traieste izolat, tocmai din acest motiv. Salvata de unul dintre servitori, cand lectica este atacata de un bandit la trecerea printr-un lan de sorg*, viitoarea mireasa se cam inamoreaza de acesta si, refuzand sa indeplineasca datoria nuptiala cu sotul cel slut, ajunge chiar sa se dedea la dragosteli cu salvatorul, in acelasi lan de sorg.

La scurt timp, sotul moare si protagonista se vede proprietara distileriei si patroana celor care lucreaza in ea. Ca hâr, ca mâr, se inhama la munca si ajunge chiar sa-i placa. Intre timp, servitorul care se bucurase de fecioria ei si care isi trambitase triumful cat putuse, reapare, incepe sa emita pretentii si sa se poarte ca un nesimtit: se imbata ca porcul si face ca toti dracii, reusind sa enerveze pe toata lumea, inclusiv pe cea pe care o numeste „femeia lui”.

Pana acest punct, filmul are izul unei povesti de dragoste contorsionat-rurale, concluzionata printr-un mare gest de vitejie al protagonistului, care il ia de gat pe banditul care ii cam terfelise „femeia”, si printr-un ritual de imperechere care pare rupt din epoca pietrei, dar foarte de efect: isi marcheaza teritoriul si o ia pe sus ca pe un butoi cu vin; ea se zbate, il zgarie un pic, pentru ca, apoi, sa i se agate cu dragalasenie si supunere de gat.

Totul pare a avea rabdare cu oamenii din aceasta ciudata, dar vesela comunitate, care insoteste procesul de fabricare a vinului cu simpatice incantatii. Apar, insa, invadatorii japonezi, iar lanul de sorg, simbol al libertatii si continuitatii, este calcat in picioare chiar de bastinasi, sub amenintarea baionetelor. Tot in lanul de sorg se va consuma un act de eroism absurd si inutil al celor care isi vad viata distrusa fara sa aiba vreo vina decat ca exista atunci si acolo.

Violenta acestei bucati a filmului contrasteaza pregnant cu anterioarele pasiuni marunte ale personajelor, efectul este astfel sporit, iar pentru modul impecabil in care a pus la punct acest mecanism psihologic nu pot decat sa il laud pe Zhang Yimou.

Per ansamblu, Sorgul rosu mi-a produs o impresie similara cu Empire of the Sun, regizat de Steven Spielberg. Ambele filme arata efectele distructive ale invaziei japoneze din AL Doilea Razboi Mondial, ambele puncteaza masiv la capitolul vizual si ambele sunt creatiile unor regizori inzestrati, care isi cautau identitatea artistica si urmau sa dea, nu peste mult timp, adevarata masura a valorii lor.

*sorg = planta furajera anuala din familia gramineelor, rezistenta la seceta, cu frunze lungi, mari si cu inflorescente in forma de ciorchine.

(Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar eu chiar nu am stiut pana acum ce e acela „sorg” :P)