Supraviețuirea e o virtute

Spunea cineva, cândva că nu există națiune cu o istorie mai zbuciumată în secolul al XX-lea decât cea chineză.

E greu de cuantificat un astfel de volum de traume, dar, dacă e doar să urmărim succesiunea de avataruri ale personajelor din Huo zhe (Să trăiești), o astfel de afirmație devine verosimilă.

Filmul lui Zhang Yimou este odiseea măruntă, dar nu mai puțin grandioasă, a unui cuplu care străbate valurile transformării Chinei dintr-o societate tradițională, cu belelele ei, într-una comunistă, cu excesele ei, via un război civil devastator.

Deși fiecare dintre secvențe atinge doar ce li se întâmplă lui Xu Fugui (You Ge) și Xu Jiangzhen (preafrumoasa Gong Li), putem extrage specificul perioadei cu multă exactitate, iar acesta este meritul regizorului, fără doar și poate.

L-am văzut pe Zhang Yimou construind fresce mai poetice sau mai intime sau mai spectaculoase, însă aici dezvăluie două trăsături care îl plasează definitiv în panteonul marilor cineaști ai lumii – profunda înțelegere a fundamentelor naturii umane și umorul.

Cei doi soți au de îndurat privațiuni și pericole de tot felul, ideologice și personale, dar le fac față printr-o delicioasă combinație de servilism și inteligență.

Există alte filme în care protagoniștii sunt precum stejarii, stau drepți în fața intemperiilor, dar li se întâmplă să mai fie și frânți.

Soții Xu sunt precum trestia, se dau după cum o cer circumstanțele, însă nu e vreun moment în care să le-o iau în nume de rău. Dimpotrivă, abilitatea de lor de a supraviețui, nu doar unor transformări societale radicale, dar și unor tragedii personale, este încântătoare și îți dă speranță.

Oricât de greu ar fi acum, cu pandemia și debandada politică și criza economică, știu că au existat vremuri infinit mai grele, dar pe care alții le-au trecut, reușind să își păstreze și o urmă de zâmbet pe chip.

Ajungem la aspectul cel mai surprinzător al acestei pelicule. Realizată în 1994, într-un moment de maximă destindere și deschidere a Chinei către exterior, demonstrează o așa sănătoasă și savuroasă ironie față de demagogia și stupizenia unor laturi ale regimului comunist (precum Revoluția Culturală sau Marele Salt Înainte), încât nu diferă cu nimic față de producțiile hollywoodiene.

Să râzi inteligent de propriile defecte e semn că îi inspirat aerul libertății.

Care s-a cam rarefiat între timp, pentru că, după câte am constatat, în prezent, Zhang Yimou abordează teme aprobate oficial, cu rezultate lipsite de strălucire, deci merită să prețuim Huo zhe drept o bijuterie irepetabilă.

Ca în alte filme ale sale din acea perioadă de creație (Ju Dou sau Sorgul Roșu), personajul principal masculin are partitura mai amplă, însă e imposibil de ignorat prezența scenică și intensitatea dramatică ale lui Gong Li, mai ales ca mater dolorosa.

Huo ZheSă trăiești.

Asta e cel mai important.

După aceea, vin toate.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.