Supraviețuirea e o virtute

Spunea cineva, cândva că nu există națiune cu o istorie mai zbuciumată în secolul al XX-lea decât cea chineză.

E greu de cuantificat un astfel de volum de traume, dar, dacă e doar să urmărim succesiunea de avataruri ale personajelor din Huo zhe (Să trăiești), o astfel de afirmație devine verosimilă.

Filmul lui Zhang Yimou este odiseea măruntă, dar nu mai puțin grandioasă, a unui cuplu care străbate valurile transformării Chinei dintr-o societate tradițională, cu belelele ei, într-una comunistă, cu excesele ei, via un război civil devastator.

Deși fiecare dintre secvențe atinge doar ce li se întâmplă lui Xu Fugui (You Ge) și Xu Jiangzhen (preafrumoasa Gong Li), putem extrage specificul perioadei cu multă exactitate, iar acesta este meritul regizorului, fără doar și poate.

L-am văzut pe Zhang Yimou construind fresce mai poetice sau mai intime sau mai spectaculoase, însă aici dezvăluie două trăsături care îl plasează definitiv în panteonul marilor cineaști ai lumii – profunda înțelegere a fundamentelor naturii umane și umorul.

Cei doi soți au de îndurat privațiuni și pericole de tot felul, ideologice și personale, dar le fac față printr-o delicioasă combinație de servilism și inteligență.

Există alte filme în care protagoniștii sunt precum stejarii, stau drepți în fața intemperiilor, dar li se întâmplă să mai fie și frânți.

Soții Xu sunt precum trestia, se dau după cum o cer circumstanțele, însă nu e vreun moment în care să le-o iau în nume de rău. Dimpotrivă, abilitatea de lor de a supraviețui, nu doar unor transformări societale radicale, dar și unor tragedii personale, este încântătoare și îți dă speranță.

Oricât de greu ar fi acum, cu pandemia și debandada politică și criza economică, știu că au existat vremuri infinit mai grele, dar pe care alții le-au trecut, reușind să își păstreze și o urmă de zâmbet pe chip.

Ajungem la aspectul cel mai surprinzător al acestei pelicule. Realizată în 1994, într-un moment de maximă destindere și deschidere a Chinei către exterior, demonstrează o așa sănătoasă și savuroasă ironie față de demagogia și stupizenia unor laturi ale regimului comunist (precum Revoluția Culturală sau Marele Salt Înainte), încât nu diferă cu nimic față de producțiile hollywoodiene.

Să râzi inteligent de propriile defecte e semn că îi inspirat aerul libertății.

Care s-a cam rarefiat între timp, pentru că, după câte am constatat, în prezent, Zhang Yimou abordează teme aprobate oficial, cu rezultate lipsite de strălucire, deci merită să prețuim Huo zhe drept o bijuterie irepetabilă.

Ca în alte filme ale sale din acea perioadă de creație (Ju Dou sau Sorgul Roșu), personajul principal masculin are partitura mai amplă, însă e imposibil de ignorat prezența scenică și intensitatea dramatică ale lui Gong Li, mai ales ca mater dolorosa.

Huo ZheSă trăiești.

Asta e cel mai important.

După aceea, vin toate.

Meschinarii in harem

red-lantern1Stati asa, nu dati navala, ca n-a lansat Kanal D un nou serial!

Da hong deng long gao gao gua (Raise the Red Lantern) se petrece in alta arie culturala, a Chinei de dupa caderea regimului imperial, dar inca inchistata in trecut, judecand dupa stricta ierarhie si ritualurile care insotesc actiunea.

Aceasta este restransa spatial, insa dobandeste treptat amploare prin maiestria regizorala a lui Zhang Yimou si prin exactitatea conflictelor psihologice care se vor naste odata cu sosirea in ansamblul de case ale unui om bogat a unei noi concubine, in persoana unei infipte studente – de-a pururi superba Gong Li.

In calitate de a 4-a metresa, protagonista intra intr-o structurata competitie cu restul de trei, iar prin aliantele si altercatiile care rezulta, filmul proiecteaza cu o precizie care il apropie de raceala o sumedenie de trairi ale acestei fiinte complicate care este femeia.

Si daca vi se pare ca exagerez cand spun ca femeia este subiectul central, am sa mentionez cateva amanunte: stapanul caselor nu apare niciodata in prim-plan, doar din voce intuim ca are undeva pe la 50 si, servitorii sunt aproape depersonalizati, numai fiul se contureaza mai pregnant, pentru ca slujeste la a cataliza cateva reactii feminine (nu cred ca va divulg nimic cand va spun ca privirile pe care cei doi – vedeti voi care – si le arunca prin acel coridor constituie cea mai luminoasa scena a filmului, cea care il salta vremelnic peste nivelul de tragic fatalism).

red-lantern2

Zhang Yimou este un maestru al culorilor si asta se vede si aici. Fara a etala aceeasi exuberanta din Hero sau House of the Flying Daggers, si acest film incanta din punct de vedere vizual. Insa si cromatica, si stricta geometrie a curtilor si camerelor care compun cadrele sunt tinute sub control, astfel incat sa nu abata atentia de la cele mai importante elemente ale povestii: figurile feminine.

Toate cele patru concubine, precum si o servitoare cu aspiratii, au personalitati distincte, insa Gong Li domina, fara doar si poate, fiecare scena in care apare. Scenele prelungi iti dau posibilitatea sa ii admiri frumusetea desavarsita si expresivitatea tipic chinezeasca: niciun muschi al fetei, nicio miscare a ochilor nu se schimba in mod exagerat, insa redau fara greseala cand e rautacioasa, furioasa, surprinsa, terifiata sau vicleana.

O incantare foarte didactica pentru orice barbat.

red-lantern3

Da hong deng long gao gao gua e un film frumos, asa cum numai o opera tragica poate fi.

 

Obosit de viata, obosit de dans

concubine1Am pastisat cu nerusinare titlul exceptionalului roman al nobelizatului Mo Yan pentru ca Farewell, My Concubine, desi se diferentiaza prin multe aspecte, pastreaza aceeasi preocupare esentiala de a condensa istoria Chinei in secolul al XX-lea prin prisma unor experiente personale.

Filmul lui Chen Kaige urmareste povestea a doi balerini, din copilaria disckensiana (corespunzand perioadei imediat urmatoare caderii imperiului) si pana la senectutea ulterioara revolutiei culturale. In relatia dintre cei doi intervine de la un moment dat si aceea pe care unul dintre ei si-o alege ca sotie.

Cei doi balerini sunt protagonistii unei opere stravechi intitulate Adio concubina mea!, care ii are in prim-plan pe un rege infrant si pe iubita sa devotata, iar acest numar, derutant la inceput pentru un european, devine in fapt vehiculul care deplaseaza naratiunea prin istorie. Este fascinant sa observi cum dansul si interpretarea celor doi sunt receptate in diverse contexte politice si culturale.

Dansul celor doi este cheia intregului film, nu numai pentru ca il deschide si incheie intr-un superb si trist exercitiu de ciclicitate, dar si pentru ca de el se leaga grandoarea speciala a acestui film. Este speciala pentru ca este aplicata, pentru ca, spre deosebire de multe alte fresce istorice de acest gen, nu exista o separare pronuntata intre scenele de anvergura si cele intime, personale. Din trei ore si jumatate, care, apropo, trec neobservate, mi-e greu sa aleg un moment anume, desi imi staruie in minte imaginea lui Leslie Cheung in rolul concubinei, invartindu-se frenetic in timp ce membrii operei se incaierasera cu publicul recalcitrant.

concubine2

As fi nedrept, insa, daca as ignora relatiile din interiorul triunghiului de protagonisti, deoarece complexitatea lor da viata acestei creatii cinematografice. Fengyi Zhang este regele si este viguros, inimos si cu simtul umorului, Leslie Cheung (care e barbat, pentru cei care nu au auzit de acest interesant artist asiatic, decedat, din pacate, din proprie initiativa) este concubina, este fragil si nutreste fata de tovarasul sau o afectiune vecina cu Brokeback Mountain, iar prea-frumoasa Gong Li este sotia si este infipta, posesiva si pasionala. Inevitabil, concubina si sotia intra in conflict, latent sau fatis, iar duelurile dintre cei doi nu sunt mai putin grandioase decat cea mai de amploare scena.

Consistent fara a fi greoi, profund fara a fi inaccesibil, sincer fara a fi defetist, Farewell, My Concubine a reprezentat, in 1993 cand a fost realizat, pentru chinezi, inceputul impacarii cu un trecut zbuciumat si, pentru restul lumii, un prilej de a-i cunoaste si intelege.

concubine3