Cine ma cunoaste mai din tineretile mele zbuciumate intelectual stie ce pasiune pentru Japonia arde in sufletul meu.

Cu timpul, trufia de a crede ca am un bagaj bogat de informatii despre aceasta tara si formidabila ei civilizatie mi s-a mai domolit.

Chiar si asa, lecturand Cultura japoneza de Paul Varley (pe care am primit-o de la cei de la libmag.ro, carora le adresez un Domo arigato! pe aceasta cale) mi-am dat seama ca doar am zgariat suprafata.

Asa cum o arata si titlul, cartea trateaza in principal productiile culturale ale diverselor perioade din istoria Tarii Soarelui Rasare, insa fiecare este plasata in contextul socio-politic al epocii, schitat fugitiv, dar eficient. Daca vreti chestiuni militaresti mai in detaliu, recomand Istoria samurailor de Robert Calvet.

Si acolo, si in lucrarea de fata, excelenta stapanire a subiectului de catre autori (ambii nejaponezi, nota bene!) este manifestata prin combinatia de explicatii pe intelesul tuturor cu utilizarea unor concepte-cheie in limba nipona.

Imi marturiseam mai devreme lacunele de cunoastere. Acestea vizeaza in primul rand cultura clasica a Japoniei, aceea a castelelor maiestuoase sau a teatrului Kabuki, despre care mai aveam ceva informatii. Aceste lipsuri mi s-au relevat si mai acut, dar s-au si solutionat astfel, cand am parcurs capitolele care urmeaza evolutia Japoniei incepand din Era Meiji si pana in prezent.

O mica satisfactie am avut cand am ajuns la perioada postbelica: autorul il caracterizeaza pe Yasunari Kawabata drept cel mai japonez (a se citi „greu accesibil”) dintre scriitorii japonezi, opinie pe care o impartasesc, deoarece impresia pe care mi-a lasat-o de fiecare data fiind ca mai degraba ii contemplu opera literara, decat o inteleg.

La fel cum plaseaza conceptele si denumirile exact unde este cazul, autorul stie si cand sa aleaga un citat reprezentativ, gratie caruia intrezarim spiritul si mentalitatile epocii respective.

Mi s-a intamplat nu o data cand citeam Cultura Japoniei sa o inchid si sa reflectez la neputinta-mi de a cuprinde vreodata aceasta extraordinara civilizatiei in multitudinea manifestarilor ei.

Asa am trait o stare de tristete si incantare pe care indraznesc sa sper ca ar aproba-o chiar si un japonez.