La prima intalnire cu Amelie Nothomb, ne-am antipatizat reciproc. Era prin intermediul romanului Sabotaj din iubire si pur si simplu nu a mers. Ea – scriitoare nonconformista, cu limbaj fecund, dar care destructureaza naratiunea si o impregneaza cu reflectii inutile; eu – cititor versat, un pic arogant, cu o usoara inclinatie catre clasici. Se parea ca era o relatie vesnic sortita esecului.
Am lasat timpul sa vindece animozitatea si, dupa ani buni, intr-un acces de marinimie, am facut eu primul pas si am luat in mana una dintre cartile care i-a adus celebritatea, Uimire si cutremur. Imi aduceam aminte vag ca vazusem odinioara ecranizarea, care imi lasase impresia unui bizar, dar subtil studiu al ciocnirii civilizatiilor.
O tipa din Belgia, cam ciudatica de felul ei, un alter-ego al scriitoarei, ajunge sa lucreze intr-o corporatie japoneza si se loveste de un mental si de niste obiceiuri aproape de neinteles. Romanul poarta amprenta unui subiectivism apasat, dar gratie umorului cu care naratoarea isi invaluie nefericitele patanii, nu ai cum sa nu fraternizezi cu ea.
Evident ca placerea pe care mi-a oferit-o Nothomb prin scurtul, dar savurosul ei roman, mi-a ameliorat parerea despre ea. Mai aveam insa niste ramasite de scepticism, astfel ca, dupa ceva timp, mi-am zis sa vad daca nu cumva Uimire si cutremur a fost doar un accident fericit.
Asa ca am citit si Cosmetica dusmanului. Fara a-mi ridica interesul la acelasi nivel precum romanul anterior, mi l-a tinut treaz pana la final. Un tip sta intr-un aeroport si isi asteapta inciudat avionul, caruia tocmai i s-a anuntat o intarziere. La un moment dat este abordat de un individ care incepe sa il agaseze, scormonindu-i psihicul si trecutul. Pana la jumatatea cartuliei, dialogurile imaginate de Amelie Nothomb sunt excelente, iar iritarea pe care o resimte personajul principal se transmite si cititorului (ceva asemanator cu Anger Management). In a doua parte insa, se ajunge la niste chestiuni freudiene care, desi bine redate, sunt mai sablonarde si nu uimesc prin nimic.
Concluzia a fost totusi ca eu si Amelie Nothomb putem fi prieteni. Nu vom fi niciodata amanti patimasi, dar macar ne vom saluta pe strada si ne vom vizita din cand in cand.
Iulian, ca sa va imprieteniti mai bine, incearca tot carti autobiografice, vad ca oricum Uimire si Cutremur ti-a placut cel mai mult din ce ai enumerat aici.
Eu am citit cu mare placere Metafizica Tuburilor, Dictionar Robert de Nume Proprii si Biografia Foamei.
Celelalte sunt mai slabute.
E bine ca ti-ai dat seama ca Uimire si cutremur mi-a placut cel mai mult, inseamna ca am fost coerent.
Cum spuneam, o s-o mai vizitez pe Amelie Nothomb si o sa tin cont de sugestiile tale :).
io am auzit numai de rau de fatuca asta, asa ca zic pas. dar poate nu stiu ce pierd… dar risc! 🙂
Dragos, nu ai nimic de pierdut daca o incerci pe Nothomb sau, cine stie, poate chiar ai de castigat :).
Biografia foamei mi-a plăcut mie, dar și Cosmetica dușmanului care m-a ținut în corzi până la final chiar dacă l-am intuit 😉
Super articol!Mi-a placut la nebunie cum l-ai construit! In ceea ce o priveste pe autoare, nu cred ca sunt in masura sa ma propunt deoarece am citit doar Uimire… si nu m-a impresionat prea mult, mi se pare cam stupida principala (protagonista). Poate ca am nevoie si eu de ceva timp pentru a o cunoaste mai bine, dar nu prevad ca vom fi vreodata mai mult decat cunostinte:D.