Daca luni s-a nimerit numai bine sa scriu despre un film cu biliard, in conditiile in care finala Campionatului Mondial de Snooker inca se desfasura, astazi, in contextul stirilor despre lichidarea lui Osama bin Laden si a puzderiei de speculatii care au insotit-o, pare taman la fix sa redactez o recenzie despre o carte de spionaj si suspans.
Si nu orice fel de carte, pentru ca Traficantul de arme este scrisa de Hugh Laurie, Dr. House in persoana. Marturisesc ca n-am vazut nici macar un episod din acest serial, dar stiam destule despre el si despre personajul sau central, incat o asemenea combinatie inedita sa imi atraga atentia.
Cel mai suprinzator nu este insa metamorfoza actor->scriitor, ci, mai ales, ca romanul nu e rau deloc. Are el unele betesuguri, pe care vi le voi spune pe parcurs, dar, per ansamblu, mi-a oferit acea destindere numai buna sa desparta intre ele unele lecturi mai greu de digerat si chiar mi-a smuls cateva rafale de ras.
Cartea este scrisa la persoana I, din perspectiva unui fost militar britanic, sarcastic si impertinent, dar cu un simt al binelui si al raului clar definit, care, angajat fiind sa asasineze pe cineva, refuza sa-si duca misiunea la indeplinire si se vede prins intr-o complicata retea de tradari, trafic de arme, magnati grandomani, conspiratii transpartinice, injuraturi fara perdea, servicii secrete si femei fragile sau duplicitare.
Pentru ca autorul sta cu cate un picior de fiecare parte a oceanului (e scolit in tara de bastina, dar isi castiga o paine babana dincolo), Traficantul de arme incepe in stil englezesc si se termina in stil american, iar transformarea asta a daunat putin la impresia generala, pentru ca mi-a placut sensibil mai mult prima parte, in care l-am urmat pe un fel de Philip Marlowe britanic, un tip cu o aversiune fatisa fata de colingualii transatlantici, un talent nebun de a-i enerva pe altii si cu un fler innascut de a iesi din situatii incurcate, toate filtrate printr-un monolog interior savuros, in care am simtit un vag iz de Wodehouse.
In cea de-a doua parte, protagonistul capata un aer de John McLane, iar actiunea devine mult mai alerta si, pe alocuri, mai previzibila. Ii recunosc insa lui Hugh Laurie meritul ca a atenuat binisor aceasta trecere de la intriga locala, din Londra, la cea internationala, intinsa pe mai multe continente. In bucata asta, romanul capata un aer curat filmic, care dovedeste ca autorul are in sange genele audio-vizualului si ca, doctrinar vorbind, dezaproba politica externa americana.
Un alt mic neajuns este ca, in dorinta-i ardenta de avea haz, actorul/scriitor devine redundant in destule randuri – tocmai cand te amuzi la o replica, iti tranteste o explicatie, sau o reia in genul Nu ca as… Ii recomand lui Hugh Laurie, in caz ca mai are de gand sa scrie vreo carte, sa procedeze precum un ilustru confrate intr-ale umorului, Mark Twain, care spunea ca isi reciteste textele si taie fiecare al treilea cuvant.
Oricum, aceste stangacii nu pot altera placerea pe care am avut-o citind o tentativa de toata lauda, cu un rezultat simpatic.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o experienta literara inedita.