E greu de acordat titlul de cel mai bun regizor din toate timpurile. Au fost momente cand i l-as fi dat lui Akira Kurosawa, apoi am inceput sa inclin catre Orson Welles, am cochetat si cu Ingmar Bergman si, cu cat ma afund mai mult in aceasta arta, cu atat apar mai multi pretendenti.
Ce ne facem insa cu titlul de cel mai prost regizor? Nu mi-am pus niciodata problema asta, dar am aflat ca exista aproape un consens in privinta unui anume Ed Wood, care, tocmai datorita acestui superlativ deloc magulitor, se bucura si dupa moarte de faima si, culmea, de un lot consistent de admiratori.
Nu stiu daca Tim Burton se numara printre acestia si a vrut sa-i aduca un omagiu sau doar a mirosit un subiect care ar atrage atentia, dar filmul sau, Ed Wood, este excelent de la un cap la altul si reuseste sa redea personajele reale pe ale caror vieti se bazeaza drept mai interesante decat au fost, probabil, in realitate.
Johnny Depp intra in pielea lui Ed Wood si ii iese multumitor, gratie apetentei pe care a avut-o intotdeauna pentru figuri iesite din comun. Iar in cazul de fata, are in ce sa se infiga: un individ mediocru, dar sincer pasionat, fara prea mult intelect, dar cu entuziasm si inima buna, cu apucaturi bizare (ii plac puloverele femeiesti de mohair), dar si tolerant fata de ale altora.
Cabotinismele lui Depp ar deveni insa repetitive si obositoare, daca nu ar fi echipa sa de productie, care reprezinta un ansamblu de ciudati de tot hazul: o vampiroaica uscata, fosta vedeta TV, un malac, fost luptator de wrestling, un medium fanfaron care o cam da in bara cu previziunile, un travestit sensibil si legendarul interpret al lui Dracula, actorul Bela Lugosi.
Toata aceasta umanitate pestrita si eforturile ei hilare de turna pelicule acum celebre prin kitsch-ul lor, precum Plan 9 from Outer Space, Glen or Glenda sau Bride of the Monster, s-ar apropia foarte mult ca umor si tematica de mai recentul Bowfinger, daca interpretarea coplesitoare a lui Martin Landau in rolul lui Bela Lugosi nu ar adauga o dimensiune in plus filmului lui Tim Burton. Uscativ si garbovit, macinat de vicii si de boli, cu o voce impunatoare si seducatoare prin accentul ei est-european, cu o privire bolnava, dar inca hipnotica, Landau/Lugosi domina fiecare scena in care apare.
In contextul mortii tragice a lui Heath Ledger, Jack Nicholson spunea ca Hollywood-ul trebuie devorat inainte sa te devoreze el pe tine. Cu fiecare gest sau vorba, Landau/Lugosi ne reaminteste cat de trecatoare poate fi gloria in lumea unde se plamadesc visele, astfel ca eforturile ridicole ale colegilor de ecran apar ca o legitima lupta pentru supravietuire si afirmare, iar Ed Wood nu mai este un scrantit cu ambitii inutile, ci un om care isi urmeaza visul, esuseaza, dar, chiar si asa, aduce cativa oameni impreuna si le da sansa sa-si castige existenta.
Imaginea alb-negru si regia stilata a lui Tim Buton, care isi permite chiar cateva mostre de virtuozitate vizuala, in cateva momente care il au in prim plan pe Landau/Lugosi, contribuie la a face din Ed Wood un paradox simpatic: un film bun despre un regizor prost.
