Cand un regizor contemporan cu viziune si stil se incumeta pe taramul filmului istoric e pentru mine un prilej de bucurie. Inseamna ca voi vedea un crampei din vasta poveste a omenirii, spusa in genul marilor productii de odinioara, precum Cleopatra, Spartacus, Ben-Hur sau The Agony and the Ecstasy.
Din acest motiv nu infierez atat de mult hulitul Alexander al lui Oliver Stone. E un film cu destule defecte (e kitschos, are un actor principal neinsipirat ales si comprima prea mult epopeea lui Alexandru cel Mare), dar are un sens, adica regizorul sau a incercat sa spuna ceva, chit ca l-am prins intr-o perioada cam proasta si a iesit ceva alterat. Cu riscul de a fi acuzat de teribilism, va marturisesc ca, intre impecabil realizatul Kingdom of Heaven al lui Ridley Scott si taratul Alexander, il prefer pe acesta din urma.
Agora, in regia lui Alejandro Amenabar nu dezamageste insa prin nimic. Spaniolul isi exploateaza din nou abilitatea de a crea atmosfera (precum in tenebrosul The Others), dar si pe cea care vizeaza complexitatea si ambivalenta relatiilor interumane (precum in tulburatorul Mar adentro), la care adauga finetea cu care reconstituie un cadru istoric, Alexandria romana in secolul IV d.Hr. Imagini panoramice fugare in care, in departare, se desluseste una dintre minunile lumii antice, Farul din Alexandria, cadre rapide cu statui ale vechilor zei egipteni si strazile prafuite sunt elementele discrete, dar sigure, cu care regizorul ne apropie de acele timpuri.
Personajul central este femeia filosof Hypatia (interpretata de Rachel Weisz), care starneste pasiuni diverse in randul barbatilor care o inconjoara: un discipol al ei, de familie buna si cu o viitoare cariera de magistrat, tanjeste fara speranta sa ii devina sot; un sclav foarte tanar o adora in secret pana la fetisism, fiind atras insa si de religia care se instaura treptat ca dominanta – crestinismul; episcopul Alexandriei, care actioneaza sistematic pentru distrugerea tuturor adversarilor, ii pune gand rau. Singurele preocupari ale Hypatiei sunt insa filosofia, colocviile cu elevii ei si astronomia. Ii respinge cu gratie pe cei care ii vor favorurile si se tine departe de disputele religioase care dau orasului un aer dantesc.
Aceste conflicte, care se constituie in baza tramei narativa si care modeleaza reactiile personajelor, reprezinta punctul nevralgic al filmului si cel pasibil sa dea nastere la controverse. Crestinismul este prezentat ca un curent religios agresiv, ai carui adepti instiga la violente sau chiar se dedau la ele. Amenabar evita insa tezismul accentuat, infatisandu-i si pe adeptii cultelor pagane si pe evrei ca partasi la atrocitatile care macina Alexandria. Luptele de strada devin momente poetice, vazute din inalturi, astfel incat fiintele omenesti nu apar decat ca niste insignifiante insecte sortite pieirii in valtoarea nemiloasa a istoriei, la fel cum devastarea faimoasei bibliotecii, depozitara intelepciunii antice, ia forma unui delirant dans al pergamentelor.
Desi are destule momente de actiune, Agora nu e un film trepidant. E o drama istorica in care dialogul isi ia partea leului. Rachel Weisz pune suflet in prestatia sa, dar e limitata de conditia de femeie intelectual, lipsita de impulsuri erotice. Mai expresivi sunt cei din jurul sau, cu precadere tanarul sclav, interpretat de Max Minghella, prins in iuresul noii credinte, dar incapabil sa isi inabuse dragostea pentru fosta stapana.
Cei doi se vor gasi impreuna in finalul de o sfasietoare frumusete, care conduce la trista si inevitabila concluzie: pentru ca o lume sa se nasca, o alta trebuie sa moara.
Cu putine minute in urma am vazut Agora. La final, ca o femeie ce sunt (uneori), am plans de furie. Am fost deseori numita naiva, imatura sau copila din cauza asta, dar violenta si cruzimea umana ma depaseste total. Nu o inteleg si pace, iar Agora o scoate rana asta urata a naturii umane foarte bine in evidenta.
Iti inteleg revolta, mai ales ca esti femeie:). Dar te invit din nou sa citesti concluzia mea. Asta e cursul istoriei si un simplu individ nu i se poate opune.
Revolta mea e de-a dreptul organica, Iulian. Nu are de-a face cu concluziile pe care le-ar putea trage oricine. O concluzie, mai ales ca cea trasa de tine, e prea departe in rational ca sa aiba sens in contextul asta.
PS: crezi ca ai putea corecta link-ul catre site-ul meu? 😀 Thanks
În film se poate vedea cum s-a ridicat cel mai rău lucru care i s-a întâmplat omenirii- Creştinismul. O religie care promovează ignoranţa şi obedienţa. Nu vom scăpa de ea pentru mii de ani de acum încolo.
Ionut, stiu ca filmul starneste revolta, dar sa afirmi ca crestinismul ar fi cel mai rau lucru care s-a intamplat omenirii e cam mult, in opinia mea.
Daca ar fi asa, ce mai zici de fascism, nazism sau comunism, ca sa numesc doar unele apropiate de epoca noastra?