Frumusete linistita

Este inevitabil sa asociezi in minte Il Postino cu Nuovo Cinema Paradiso. Ambele sunt filme italiene, ambele sunt extraordinare, ambele mizeaza pe umanitate in expresie, ambele exploreaza o arta si pasiunile pe care le trezeste, ambele il au in distributie pe Philippe Noiret.

Dar, in timp ce pelicula lui Giuseppe Tornatore ii gadila pe iubitorii cinematografiei si are un umor cu un gust un pic mai intepator (pe alocuri devastator – vezi scena de debut cu examenul), Il Postino te invaluie cu o frumusete linistita si trista, atat prin ce se intampla pe ecran, cat si prin ce s-a petrecut in spatele lui.

O insula  din Italia, saracacioasa si impietrita in timp, devine resedinta temporara a poetului exilat Pablo Neruda, iar un locuitor cam visator si un pic lenes dobandeste insarcinarea de a-i livra corespondenta, foarte voluminoasa, dat fiind numarul enorm de admiratoare ale artistului chilian. Tocmai abundenta acestor scrisori de dragoste inflacareaza imaginatia postasului care, treptat, prin simplitate, sinceritate si insistenta castiga prietenia ilustrului destinatar, care il ajuta in disperatele-i demersuri de a castiga dragostea frumoasei satului.

Relatia dintre cei doi are suisuri si coborasuri, dar nu coboara niciodata la gradul de conflict, pentru ca apoi eforturi demne de lauda sa ii reuneasca pe protagonisti, asa cum suntem invatati din nenumarate alte filme care aduc impreuna o personalitate si un om de rand (The King’s Speech este cel mai proaspat exemplu care imi vine in minte). Philippe Noiret si Massimo Troisi impartasesc ceva mai realist, o prietenie care are un sfarsit fizic, dar se perpetueaza sufleteste.

Interpretarile sunt asimetrice. Neruda al lui Noiret este schematic, construit din distinctie, o usoara aroganta si spiritualitate si, desi tinde sa fie un personaj autonom, nu scapa de destinul de a-l pune in valoare pe celalalt protagonist, care copleseste pur si simplu. Rar mi-a fost dat sa vad o asa varietate de trairi exprimate cu o asa economie de mijloace. Aceasta a fost impresia din timpul vizionarii filmului, pentru ca apoi sa aflu ca, in momentul realizarii lui, Massimo Troisi suferea de o necrutatoare boala de inima si a amanat interventia chirugicala tocmai pentru a-l duce la bun sfarsit. Din pacate, toti laurii pentru aceasta superba realizare au venit postum.

Nu sunt inclinat sa fac topuri, dar, dupa ceva timp si dupa un examen sufletesc temeinic, am ajuns sa consider interpretarea lui Massimo Troisi din Il Postino drept cea mai buna pe care am vazut-o vreodata in vreo creatie cinematografica.

Ca intreg, prin imaginile care bat orice reclama turistica si prin muzica pe drept rasplatita cu Oscar, filmul este o pledoarie pentru poezia care ar putea insoti orice loc si moment al vietii. Iar scenariul este atat de inspirat scris, incat este aproape didactic in a demonstra cum se nasc metaforele, dar nu cele rupte de realitate, ci acelea care o intregesc si o fac mai frumoasa.

Il Postino este un film care picura in suflet un strop de liniste.

2 Comentarii

  1. Atenţie, începutul e greşit. Corect e „E inevitabil să asociezi”… Ceea ce spuneţi la început înseamnă că, inevitabil, NU asociezi cele două filme…

    Reply

Lasa un comentariu.