He’s getting too old for this shit

Pana acum n-a fost film cu Jim Carrey care sa ma intristeze profund. Ar fi Man on the moon, dar a avut si o morala destul de optimista, asa ca nu se pune.

In schimb, Yes Man, desi, structural vorbind, e aidoma unor productii precum The Mask sau Bruce Almighty, adica despre tipul onest, dar lipsit de sansa si vointa, caruia i se intampla ceva extraordinar, care ii releva adevaratul sens al existentei, nu numai ca nu m-a amuzat, dar m-a si pus pe ganduri.

Mesajul motivational al filmului, de a spune ”Da” provocarilor, dar de a nu fii apucat in privinta asta, a trecut destul de repede pe langa mine. Ce a ramas insa a fost figura imbatranita a lui Carrey si grimasele sale obosite, care odinioara imi smulgeau cascade de ras. Mi-a lasat impresia unui clovn in afara scenei, care isi sterge machiajul, se gandeste ce actor mare ar fi putut fi si o lacrima i se scurge incet pe fondul de ten.

Oare Jim Carrey poate sa rada din toata inima?

2 Comentarii

  1. Jim Carrey sufera de depresie. El insusi recunostea:”I was on Prozac for a long time. It may have helped me out of a jam for a little bit, but people stay on it forever. I had to get off at a certain point because I realized that, you know, everything’s just OK.” Si eu l-am vazut imbatranit, dar m-a amuzat totusi filmul si inca mai cred ca ar putea mai mult, ca mai are timp.

    Reply

Lasa un comentariu.