Inteligenta captiva

Cand prima scena a unui film infatiseaza pe un tip cu o figura comuna spunand ca fost rugat de regizorul Jacques Becker sa isi spuna povestea evadarii din inchisoare, te gandesti: misto mod de a te introduce ex abrupto in actiune, fara expozitiuni superflue. Dar ce e si mai tare e ca, daca te documentezi un pic dupa final, afli ca respectivul, care a jucat in film cot la cot cu ceilalti, chiar a facut puscarie si chiar a evadat din ea.

Dar faptul care copleseste e de departe ca acest foarte misto din urma amanunt nu mai are niciun efect, pentru ca oricum Le trou te va fi captivat, dar ce spun eu, inrobit intelectual pana la acel moment.

Patru tovarasi de celula, cu patru personalitati diferite, planuiesc evadarea, dar aparitia unui al cincilea ii baga in dilema: sa amane pana respectivul pleaca, cu riscul de a pierde momentul favorabil, oferit de niste lucrari cu picamere din alta parte a inchisorii, sau sa ii divulge totul, cu riscul sa isi vare singuri gatul in lat. Nevoia si figura ingenua a noului venit ii conving sa ii acorde incredere si astfel ni se va dezvalui si noua o asa exaltanta poveste despre inteligenta pratica a omului, incat mi-a provocat o reactie fizica pe care n-a reusit-o nici Inception: sa-mi cada mandibula de mirare.

Spatiul foarte stramt in care incepe actiunea celor cinci e populat de diverse obiecte, a caror destinatie pare pur gospodoreasca, dar care isi vadesc treptat si conditia de unelte sau recuzita pentru operatiunea care vizeaza parasirea spatiului concentrationar. De fiecare data cand o cutie, un paharel sau un surub erau folosite in moduri la care nu m-as fi gandit nici la o sesiune de brainstorming salbatic, mandibula mea mai facea o miscare descendenta.

Pe langa admiratie fata de inventivitatea umana, mai exista alte doua trairi pe care le incerci vazand Le trou: una, popular numita „sufletul la gura” sau mai pe englezeste „thrill”, pentru ca nu ai cum sa nu iti doresti ca protagonistilor sa le iasa manevrele, chiar si pentru simpla placere de a vedea ce vor face in continuare; a doua, un fel de induiosare fata de camaraderia retinuta pe care o manifesta unul fata de celalalt cand isi dau mana sa iasa din hrube sau cand isi trec unul altuia unealta improvizata de spart ziduri.

Apropo, moralistul din mine nu s-a abtinut si a extras si o mare invatatura din acest film exceptional: cand vrei sa evadezi dintr-o situatie care nu-ti place, care te tine in chingi, ai nevoie sa-ti folosesti creierul, dar si bratul, sa tragi, tati, tare, pana la epuizare, pentru ca doar ideile inteligente n-au niciun efect impotriva betonului. Iar daca, in procesul asta, reusesti sa-i atragi si pe altii de partea ta, ai o sansa in plus.

O morala simpla, pe care ne-au mai spus atatia si atatia, dar pe care Le trou ne-o spune intr-un mod care timp de 2 ore iti interzice sa-ti muti privirea.