Uneori sunt fascinat de triumful spiritului omenesc. Cand subiectul terorismului e actual si dureros, sa faci un film in cheie dezastruos de parodica tocmai despre asta mi se pare un act de curaj si de tarie sufleteasca incredibil. Iar faptul ca interpretii sunt chiar actori de origine araba e un argument peremptoriu pentru democratia cea hulita, pe care teribilistii zic ca ar da-o de bunavoie pe un autoritarism despre care nu au habar.
Carevasazica, in Four Lions patru cetateni britanici cu stramosi prin Peninsula Arabica se strofoaca sa devina jihadisti: fac planuri, se documenteaza, se inregistreaza, aduna substante cu potential de bomba. Chestiuni nelinistitoare, dar deloc noi, ati spune, insa acesti patru teroristi aspiranti sunt o incompetenta crasa, astfel ca stradaniile lor te fac sa razi cu gura pana la urechi si chiar dincolo de ele, in cel mai pur spirit al umorului englezesc, care e la el acasa chiar si intr-un mediu asa alogen.
Cand apuci sa-ti mai tragi respiratia, observi totusi niste amanunte foarte relevante despre fata nevazuta a acestei categorii de oameni care se lasa convinsi de ei stiu ce sa arunce in aer locuri in care umbla chiar cunoscuti de-ai lor. Four Lions nu e numai o comedie deliranta, ci are si o latura tragica bine articulata, care se vadeste si mai pregnant cand vine pe un fond de ilaritate.
Cel mai bun indicator al calitatii acestui film este modul cum te atasezi de acesti jihadisti diletanti. Fiecare are ceva de oferit, de la liderul informal si grimasele sale de disperare in fata idiotenei gruparii pe care se chinuie sa o coordoneze, la ambitiosul fanfaron si planurile sale inepte, de la mujahedinul cel incet la minte la islamistul rapper. De aici si impresia de final, care arunca anatema stupiditatii si confuziei pe toti, fara discriminare, dar pe care, insa, nu o sa v-o arunc in aer, ca sa nu imi declarati razboi sfant si sa ma bantuiti online.
De asta e democratia misto: in interiorul ei ai ocazia sa razi de lucruri de care altfel ti-ar fi teama.
