Nu e Larry King acela la care va ganditi. E vorba de altcineva.
Mai precis:
Laurence Olivier pretindea oricui sa ii spuna Larry.
Laurence Olivier a fost un monarh absolut al cinematografiei.
Ergo:
Larry King. Era simplu, nu? 🙂
Acum sa va spun cum mi-a venit ideea acestui joc de nume destul de slabut.
Am vazut doua filme din anii ’70. Mai precis doua thriller-e: Marathon Man si The Boys from Brazil. Ambele il au in distributie pe Laurence Olivier.
In primul este un nazist sadic.
In al doilea este un neobosit vanator de nazisti.
Pentru ambele a fost nominalizat la Oscar.
A fost incredibil sa vad cum acelasi actor, aceeasi persoana, isi altereaza cat trebuie infatisarea, vocea, mersul, gesticulatia, incat sa poate trece de la o interpretare la alta. Una il face odios, respingator si fascinant prin rautatea impecabila pe care o afiseaza; cealalta induioseaza si aproape amuza prin fragilitate, dar impune prin abnegatia celui care si-a dedicat viata gasirii si pedepsirii celor care au fost partasi la cea mai mare crima colectiva a secolului: nazismul. Adica Laurence Olivier dintr-un film il urmareste pe Laurence Olivier din celalalt.
Prestatiile marelui shakesperian inalta filmele, dar as fi nedrept, daca n-as recunoaste ca acestea ar putea sta singure in picioare ca realizari de calitate.
Marathon Man nu exceleaza prin actiune, fiind mai mult o suita de momente de efect, excelent regizate de John Schlesinger si impartite intre protagonisti dupa cum urmeaza: o jumatate Laurence Olivier, o treime Dustin Hoffman si restul Roy Scheider.
The Boys from Brazil ii opune vanatorului de nazisti pe Gregory Peck (nimeni altul decat Atticus Finch din To Kill a Mockingbird) in rolul lui Josef Mengele, abominabilul doctor de la Auschwitz, care conduce un plan sinistru ale carui obiective se dezvaluie treptat si a carui inteligenta mi-a smuls un UAU!
Poate nu va place Shakespeare, dar n-are cum sa nu va placa de Laurence Olivier. Argumente sunt cele doua poze surori vitrege de mai sus.
