O experienta personala

Belljarfirstedition

Nu va mirati de numele autoarei: e pseudonimul sub care a fost publicata prima editie.

Intr-o cartoaie de psihologie am gasit cheia relatiei dintre aceasta stiinta si literatura: prima pleaca de la general si ajunge la particular, a doua pleaca de la particular si ajunge la general. Ce le uneste este preocuparea pentru natura umana.

Exista cateva exemple notabile in lumea romanescului in care cele doua directii se suprapun si o carte despre o anume disfunctie a psihicului uman este scrisa de o persoana care si a suferit de asa ceva, si a avut suficient talent sa o exprime precis si sugestiv.

A fost cazul cu Junky de William Burroughs si am simtit acelasi lucru cu The Bell Jar de Sylvia Plath.

O tanara isi incepe povestea la persoana I si simti rapid ca e greu de multumit, ca nu isi gaseste locul pe lume, ca maruntisurile specifice varstei sunt pentru ea corvezi la care adera cu lehamite, ca nimic nu are sens.

Are si motive sa fie asa: societatea e falsa si o incorseteaza, cel pe care credea ca il adora o dezamageste prin ipocrizie, familia (din care tatal lipseste) nu e un sprijin. Insa, exista ceva mai adanc, un sambure al maladiei ce va sa vina pe care il intuiesti rapid, gratie scriiturii stralucite a lui Plath.

Protagonista strabate etape tulburatoare, dar extraordinar redate, in traseul dinspre depresie spre tulburare mentala majora. Poate ca unii ar favoriza gandurile de suicid ca fiind cele mai elocvente, insa mie manifestarile „uratei” mi s-au parut marturii de nepretuit, nu pentru cineva care sufera de asa ceva, ci pentru apropiatii lor: insensibilitatea, dezinteresul, sarcasmul nu sunt neaparat alegeri ale unei persoane rele, sunt semne ale unui dezechilibru intern, care nu se poate solutiona de la sine.

The Bell Jar este uneori pusa pe acelasi plan cu The Catcher in the Rye, insa exista o diferenta fundamentala: modul cum personajul principal depaseste criza existentiala. Adolescentul lui Sallinger este salvat de sora sa mai mica, ilustrare a ce sustine Andrew Solomon, ca dragostea celor din jur este una dintre cele trei sanse pe care le are un depresiv. Protagonistei din romanul Sylviei Plath ii lipseste aceast reazam, acest frate care sa o ia in brate in cele mai rele momente. Are unul biologic, dar care apare doar cu numele – iubirea fraterna nu e genetica pura.

Coroborand aceasta cu destinul traic al scriitoarei, care s-a sinucis la scurt timpul dupa publicarea cartii, s-ar putea trage concluzia ca The Bell Jar este un monument al tragicului. Si totusi, exista un strigat al sperantei, al luptei impotriva imposibilului, un indemn catre toate fiintele umane:

I am. I am. I am.

3 Comentarii

Lasa un comentariu.