Acum, la inceput de an, vreau sa le multumesc celor de la IMDb.com. Scormonirea site-lui lor in cautarea de bijuterii uitate ale cinematografiei e o activitate care ma rasplateste in moduri ce nu inceteaza sa ma surprinda.

Urmand firul unor premii Oscar (in asteptarea celor de anul acesta) am descoperit ca un actor pe nume James Whitmore (pe care l-am identificat ca batranul din Shawshank Redemption, cel cu probleme de adaptare la libertate) a fost nominalizat in 1975 la categoria cel mai bun actor pentru Give ‘em Hell, Harry!, versiunea filmata a unei piese de teatru al carei unic protagonist este.

Adica un sigur om joaca pe scena, este filmat si nominalizat la Oscar. Sunt doua nedumeriri la mijloc, pe care le-am vrut elucidate.

Si elucidate au fost.

Faptul ca un actor poate sustine un spectacol de unul singur nu mi s-a parut chiar ceva iesit din comun (Ilie Gheorghe in Iona este exemplul care mi-a venit in minte fara sa fac vreun efort si mai sunt si altele, sunt sigur).

Eram curios sa vad de ce Give ‘em Hell, Harry! a putut fi catalogat ca film; m-am lamurit si cu asta. Modul cum il urmareste camera pe James Whitmore ii exploateaza miscarile scenice in mod inspirat. Il vedem fie din prim plan si ii admiram fizionomia care variaza de la aer sugubat la indignare in stare pura, fie de la distanta, prilejuri cu care discutiile sale imaginare capata materialitate.

Eram intrigat de onorurile acordate lui James Whitmore pentru acest rol; m-am lamurit si cu asta.

Poate ca s-ar cuveni sa va spun si care e subiectul: Harry Truman. Un presedinte al Americii pe care lumea il stie doar drept cel pe care a dat cu bomba la Hiroshima si Nagasaki, ceea ce nu ar avea darul sa il faca prea agreabil posteritatii.

Ei bine, dupa cele aproape doua ore de performanta actoriceasca uluitoare a lui James Whitmore, nu numai ca Harry Truman mi-a devenit mai simpatic, dar am si avut parte de o incursiune sugestiva in politica Americii primei jumatati a secolului XX.

Truman de pe scena isi spune povestea din biroul sau de la Casa Alba, dar nu intr-un mod linear. De la aruncarea bombei trecem la soacra si de la luptele de tinerete cu Klu Klux Klan-ul la cele de batranete impotriva senatorului McCarthy si, in tot acest timpul, actorul tace foarte putin. Acesta este primul lucru care impresioneaza; debitul verbal al lui Whitmore.

Scenariul are o fluiditate excelenta, astfel ca toate momentele amintite mai sus se succed fara sa-ti dai seama. Ce-i drept, dureaza cam un sfert de ora sa te adaptezi, dar apoi esti impresionat de retorica rapida a interpretului, iar dupa ce are loc prima intalnire imaginara, esti captiv fara scapare, astepti cu mare pofta ca Truman sa mai spuna ceva, orice.

Harry Truman al lui James Whitmore este un tip onest, dar nu naiv, lucid, dar nu lipsit de idealuri si manifesta un patriotism deloc sforaitor. N-are remuscari pentru Hiroshima si Nagasaki si asteapta scuze pentru Pearl Harbour (in era corectitudinii politice, e reconfortant sa mai auzi si asa ceva din cand in cand). Mai presus de toate, este un modest si nu priveste presedintia decat ca pe o slujba.

Pare uimitor ca am avut atatea de spus despre un film cu un singur actor pe o scena cu doar cateva decoruri. Insa, daca vedeti Give ‘em Hell, Harry! (il gasiti pe Youtube aici), o sa contribuiti si voi cu inca pe-atata, bag mana-n foc.