Nasterea Venerei
Venus din Urbino
Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.
Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).
Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.
Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.
Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.
Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!
Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!
Pentru ca nici tu nu te poti hotari… 😀 Si totusi, tind sa cred ca te atrage mai mult pictura lui Tizian pentru ca e, asa cum ai zis tu, provocatoare si cunoscandu-te… o femeie ca asta iti suceste capul mai degraba decat una care o face pe mironosita. Ceea ce face fiecare tablou in parte deosebit sunt elementele care planeaza in jurul figurii centrale. Cum ar fi fost tabloul daca in loc de femeia si copilul din fundal, coloana care da inspre gradina, vaza de pe geam sau catelul care doarme linistit la picioarele ei ar fi fost inlocuite ori de continuarea draperiei verzi ori de vreo noptiera cu o lumanare si o oglinda pe ea? Plictisitor, iti spun eu 😛 Daca ma intrebi pe mine care imi place mai tare… hm, imi plac culorile pure ale lui Boticelli, dar ma incanta aerul usuratic pe care il are Afrodita lui Tizian. Iar combinate, iese un lucru nemaipomenit! Bravo!
Sunt foarte de acord cu tine in ceea ce priveste fundalul fiecarui tablou.
In privinta presupusei atractii pe care as simti-o pentru Venus a lui Tizian, nu pot aduce in apararea mea aforismul: Om sunt si nimic din ceea ce este omeneste nu-mi este strain :).