Serialul Oscarurilor – Episodul 7

Miserables1Astazi este ziua dedicata unui favorit. Desi n-are nicio treaba cu Valentine’s Day, se poate spune ca aceasta creatie cinematografica mi-a castigat inima.

Intr-un an cu filme care mai de care mai oscarizabile, Les Miserables reuseste sa se ridice un pic peste ele pentru ca, in primul rand, are meritul de a lua o poveste nemuritoare si de a o rescrie, astfel incat sa ramana aceeasi, dar si sa aiba un aer proaspat si inedit. Am crescut cu romanul lui Victor Hugo, cu ecranizari, cu desene animate, iar acum vad ca una dintre acele valori in jurul carora s-a construit personalitatea mea e inca acolo. E un sentiment inaltator si reconfortant.

Les Miserables este musical, adica se canta. Se canta mult, foarte mult, dupa calculele mele 98% din timp. Exista un moment cand iti dai seama ca n-ai sa auzi replici rostite, ci doar fredonate; e un pic debusolant, dar nu va lasati coplesiti de el, acordati filmului timp si e imposibil sa nu va lasati sedusi de magia acestui amalgan de voci.

Am folosit cuvantul „amalgam” intr-adins, pentru ca actorii din Les Miserables canta fiecare pe limba lui; de aici impresia ca unii canta mai bine, iar altii mai prost. Criticile in acest sens l-au vizat in principal pe Russell Crowe, caruia am sa-i iau un pic apararea; nu din punct de vedere artistic (nu ma ajuta urechea muzicala, pe care n-o am deloc, de altfel), ci din al contextului. Ia imaginati-va pe Javert, sumbrul si robotizatul politist, cantand cu o voce suava si cristalina; nu prea merge, nu? De asemenea, regizorul Tom Hooper a fost luat la rost ca i-a pus pe actori sa cante in situ, nu in studio, pentru a fi dublati apoi. A fost o decizie riscanta, dar care a dat roade, pentru ca a insuflat viata filmului, care nu mai e doar o poveste in care se si canta, ci una pur si simplu cantata.

Hugh Jackman, care e un actor prea bun, incat sa n-aiba macar o nominalizare la Oscar, o priveste acum, pentru un rol foarte dificil. Dupa forta animalica pe care o degaja la inceput, Jackman trece la o sub-interpretare inspirata, in conditiile in care un musical de obicei potenteaza expresivitatea, conturandu-l excelent pe Jean Valjean drept un om care se straduieste din rasputeri sa isi ascunda trecutul si care isi vede viata imbogatita intr-un mod neasteptat prin aparitia micutei Cosette.

Anne Hathaway isi poate face deja loc in vitrina pentru statueta; o spun numeroasele premii luate pana acum, la care adaug si umila mea parere: calitatea rolului ei este ca inglobeaza cea mai multa actorie in stare pura (metamorfoza fizica, alternante bruste de trairi) pe langa partea muzicala. Unde mai pui ca nu-mi aduc aminte ca ochii ei minunati sa fi iesit vreodata atat de mult in evidenta.

Miserables2

Ca si la Lincoln, ma vad nevoit sa ii laud pe ceilalti actori la gramada, ca sa nu transform acest articol intr-un pomelnic. Ce o sa remarc, insa, e armonia care domneste intre generatiile care compun acest film, de la Cosette mica si Gavroche la tinerii Eponine, Marius sau Cosette adolescenta pana la veteranii Javert si Valjean. O mentiune speciala voi face, totusi, pentru cuplul Thernardier, format din Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen (omul asta chiar stie sa interpreteze, daca are ce!), care nu se abat de la spiritul personajelor din roman, dar pe care le reinventeaza in cheie umoristica.

Ca regizor, Tom Hooper controleaza fara cusur acest complex auditiv si vizual, stiind cand sa apese pe acceleratie si cand sa il lase la relanti. Nu o sa incep din nou cu jelania ca de ce nu e printre nominalizati, dar promit sa ii iau in curand la puricat pe Ang Lee si pe Michael Haneke, sa vedem de ce sunt ei acolo si artizanul acestei superbe pelicule nu. Despre David O. Russel si Silver Linings Playbook m-am lamurit si va voi impartasi impresiile in episodul urmator.

In volumul 1001 filme de vazut intr-o viata, articolul despre Singin’ in the Rain se incheie cam asa: Datorita acestui film, viata este mai frumoasa. Ma incumet sa extrapolez si sa spun: datorita speciei musical-ului, viata este mai frumoasa.

Miserables3

Sa vedem pe cine a depasit Les Miserables in inima mea:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

11 Comments

  1. Sunt de acord cu tine cam în tot ce ai spus. Hugh Jakman e magistral, mă bucur că i-ai remarcat pe soţii Ternardier, eu am remarcat-o doar pe Helena Bonham Carter, dar şi Sacha Baron Cohen a făcut un rol bun. Nu sunt de acord chiar în tot ce spui legat de vocea lui Russell Crowe. Nimeni nu cred că a cerut un actor cu vocea subţire. Dincolo de tot ce s-a scris de el, R. Crowe e un actor bun.

    Reply
  2. Treaba cu vocea subtire era o exagerare din partea mea, menita sa sublinieze ca vocea lui Russell Crowe a avut rolul ei in economia muzicala a filmului. Cat despre el ca actor, intreaba-i pe cunoscutii mei pe cati i-am trimis la Gladiator, ca sa dau numai un exemplu :).

    Reply
  3. Eu recunosc faptul că atunci când l-am văzut pe R. Crowe în rolul lui Javert, am avut un şoc. Inevitabil, mi-a venit în minte John Malkovich şi, fără să vreau, am făcut comparaţie între cei doi.

    Reply
  4. Este un film bun, insa, pentru mine nu a fost atat de inaltator cum se deduce din articolul tau. Poate mi-a placut romanul muuuuuuult prea mult, ca sa nu observ relativa lipsa de coerenta a peliculei. Stii cum e, daca citittorul a fost marcat de anumite momente, se asteapta sa le vada pe alea subliniate in film. Anne H. este geniala – Oscaru’ lu Clau goes definitely to her:P, Russel C. mi-a placut – este mai „brut” decat il vizualizam pe Javert, dar cantarea lui chiar e foarte ok. Hugh J….insa…a cam chiulit la muzica:P…joaca misto, dar…Pana acum sunt pro Bradley Cooper, dar mai am multe filme de vazut. Cosette micuta este angelica de-a dreptul, Gavroche – este foarte funny – cand apare prima data zice ca le da pe rap:)))). Nu stiu, am avut asteptari mai mari pentru filmul asta…

    Reply
  5. Comentariile tale mi se par forte pertinente…Nu stiu in ce masura le consideri subiective, dar mie imi lasa impresie de obiectivitate. Comentariul meu este unul de natura mult mai subiectiva (typically female some might say): nu pot sa inteleg cum de nimemi n-a observat cat de anacronica e the friggin’ Cosette bimbo (logic cea adolescenta – aceeasi persoana lipsita de talent din filmul „Mama Mia”). Personal, fiinta asta mi s-a parut atroce! Nu exprima nici un fel de emotie – toti actorii te fac sa te simti ca si cum sunt in show-ul „Boiling points” – in felul lor propriu si personal. Nu si domnisoara…Mi se pare trist ca ea personal se considera actrita, jucand in acelasi film cu Hathaway sau cu fata ce o joaca pe Eponnine (check out her waistline!!!!! am mutit). Scuze pt „the crazy venting”, dar simteam nevoia sa comunic acest lucru! Felicitari pt site! 🙂

    Reply
  6. Multumesc pentru aprecieri, incerc sa fiu obiectiv conform unor principii si valori pe care le am (care sunt subiective).
    Cat despre Cosette adolescenta, cred ca inversunarea ta e generata si de faptul ca e prea frumoasa (typically female some might say :P), indiferent de cat de expresiva sau inexpresiva e. Cat despre Eponine, ca o contrapondere la ce ai spus tu, am auzit persoane foarte suparate ca a fost facuta mai frumoasa si mai inimoasa decat in roman.
    Cate capete, atatea pareri! 🙂

    Reply

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.