Militarism hipnotic

Stagiunea 2018-2019 a Teatrului National „Marin Sorescu’ din Craiova a inceput asa cum se cuvine: cu un spectacol care poate suscita discutii, pro sau contra, dar care nu are cum sa te lase indiferent – Aias. Eseu despre dementa.

Adaptata dupa Sofocle si regizata de Mihai Manutiu, piesa preia doar cateva fasii din opera initiala si isi faureste o estetica proprie. Agitatia inaltilor reprezentanti militari de la inceput si benzile rulante care confera un dinamism aproape perpetuu miscarii scenice demonstreaza fara putinta de tagada ca vizata este contemporaneitatea.

Ca o paranteza, mediul apasat ostasesc in care are loc Aias mi-a adus aminte de o alta piesa excelent montata, ca o coincidenta, apartinandu-i tot lui Sofocle – Antigona – pe care am avut ocazia sa o vad in cadrul Festivalului International al Tinerilor Regizori, care a avut loc anul acesta la Craiova. Se pare ca antichitatea zgandareste ranile inca deschise ale violentei omenesti.

Aias este un spectacol eminamente vizual si auditiv, iar aspectul care impresioneaza, indiferent ca ai gust pentru clasici modernizati sau nu, este sincronizarea scenelor de grup, atat feminine, cat si masculine, dar si evidentul efort fizic pe care actorii il depun. Arta declamatorie lasa intaietatea celei motrice, dar paradoxal, aceasta uniune a trupurilor mi s-a parut cea mai consistenta pastrare a unei traditii antice, aceea a corului, care participa la actiune, dar o face altfel decat pe vremea lui Sofocle.

In rolul principal, Claudiu Bleont are o partitura solicitanta, dar interpretarea este mai putin calibrata decat cea din Nopti ateniene, unde il joaca pe Timon, un personaj similar celui al lui Aias prin alunecarea in abisul tulburarii mentale. Economia de manifestari care a functionat atat de bine in construirea figurii tragice shakespeariene este perturbata aici de numerele dansant-coregrafice.

Lui George Albert Costea aceasta dualitate i-a iesit mult mai bine, dar nu e o supriza, ii stiam calitatile atletice din spectacolul Dorian, iar pe cele interpretative din sumedenie de roluri pe care i le-am urmarit de-a lungul timpului.

A existat o scena de un usor umor involuntar, in care cei doi actori au de executat un complicat dans al infruntarii mentale si fizice; era destul de limpede ca veteranul Claudiu Bleont se poticnea un pic in comparatie cu mai zveltul sau confrate.

Tot la capitolul umor, nu stiu daca involuntar sau nu, as aminti si aparitia celor trei pacifiste, Tamara Popescu, Raluca Paun si Geni Macsim, pe care le mai vazusem in aceasta formula si in Gaitele, unde si-au intruchipat atat de bine personajele, incat aici nu le puteam recepta catusi de putin in cheia urmarita de regizor. Sau am fost cumva victima unui tertip al acestuia?

Ca o incheiere, Aias. Eseu despre dementa este un argument peremptoriu ca arta teatrului nu are a se teme de acuzatia ca este prea statica in comparatie cu rivalele de pe pelicule sau ecrane.

Fotografiile ii apartin lui Florin Chirea.