Comedia repopulează România

By Iulian in Filme 0 Comment

Erau câteva specii pe care le credeam definitiv dispărute de pe teritoriul României: zimbrii, cocoșii de munte și comedia romantică.

Zimbri avem din nou la Hațeg.

Cocoși de munte am văzut în România sălbatică.

Iar cu Ramon putem celebra resuscitarea unui tip de film de care avem mare nevoie și de care cinematografia mioritică postedecembristă s-a ferit ca de râie.

Bineînțeles, ca și în cazul impozantelor cornute, pentru resuscitare a fost nevoie de ceva import, mai precis de un regizor străin, Jesus del Cerro, același care ne-a oferit Miami Bici.

Dar, dacă acolo transplanta de-ai noștri la ei, acum cineastul Jesus del Cerro lucrează împământenit și deloc împământat, ba chiar se face vinovat de o performanță rară, pe care o înregistrez mental doar din an în Paști.

Bucureștiul, unde are loc cea mai mare parte a acțiunii, e înfățișat strălucitor, ca o veritabilă metropolă, de mi-era mai mare dragul să recunosc în cadrele acelea aeriene locurile pe unde mi-a călcat piciorul de provincial.

Iar anumite aspecte ale existenței pe care le consideram îndeobște agasante, devin chiar simpatice. Exemple: Gara de Nord, vloggerul Selly, veganii sau Poliția Română.

Iar ca bonus avem niște asane exploatate vizual într-un așa hal, de m-am lins pe buzele-mi de mascul.

Povestea din Ramon este neserioasă, neverosimilă, necorectă politic, irezistibil de amuzantă și îl urmărește pe personajul eponim, sătean candid dintr-o zonă viticolă nedefinită (dar ușor de identificat drept Domeniul Sâmburești), care se îndrăgostește de o fotomodea și descinde în capitală, pentru a și-o face soață.

Pe parcurs se vede prins într-o serie de aventuri picarești, află iubirea adevărată, face boroboațe și tot tacâmul.

Pavel Bartoș e protagonistul și are de dus povara partiturii tipului naiv, onest și căpos. Îi iese oarecum, deși am simțit uneori că mai are până să ajungă la ipostaza unui Fernandel de România. Dar jos pălăria pentru efort, mai ales că actorul e și producător al filmului.

Oricum, nu-i doar treaba lui să asigure umorul, ci și a celorlalți, care sunt la înălțime.

Andreea Vasile e foarte abilă în a trece de la grosolănia homlessei la feminitate regăsită, plus că ne oferă o mostră din râsul ei de curcă beată, marcă înregistrată, pe care am avut ocazia să îl ascult și pe viu, când a poposit la Craiova cu trupa din Un bărbat pentru Sara.

Alexandru Ion, la fel de volubil ca în Taximetriști, Teona Stavarachi (vezi asanele mai sus menționate), Elvira Deatcu și polițaii ei, toți contribuie la hazul neobosit al filmului, exploatând scenariul eficient de simplu, dar și de deștept, în care se vede melanjul de formulă hollywoodiană și mirodenii neaoșe.

Iar la final, mă delectez scriind în premieră următoarele două fraze:

În Ramon, nu mănâncă nimeni ciorbă. Pateu de pisici da, dar nu ciorbă.

În Ramon, nu înjură nimeni. Bă, nimeni, nimic!

Și tot am râs cu poftă.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Dă, madre, cu beachu-n mine!

By Iulian in Filme 0 Comment

În seara de 22 ale lui Făurar, leat douăzeci-douăzeci, soarta mi-a surâs.

Nu numai că am fost invitat de cei de la Cinema Inspire să vizionez Miami Bici în condițiile de răsfăț ale sălii VIP, dar, pe drumul peripatetic de întoarcere spre casă, zeița Fortuna mi l-a scos în cale pe acest cetățean.

Când l-am întâlnit, era în plin proces de negociere cu doamnele de la un fast-food, miza fiind o bere. L-am rugat să îmi permită să îi fac o poză, ca s-o pun pe blog, moment în care și-a luat această figură solemnă, care nu relevă faptul că acțiunile nefaste asupra propriei biologii l-au văduvit de câțiva dinți din față:

– Pune, fata mea, să ajung celebru!

Aceeași sete de succes și faimă îi duce pe protagoniștii filmului în Miami, unde se lasă antrenați în aventuri picarești-golănești.

Ce se observă rapid la Miami Bici este realizarea impecabilă. Decupaje, imagine, sonor, toate calitatea-ntâia. Gata cu cadrele prelungi din Polițist, adjectiv sau bolboroselile din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Asta e, bagi banu’, iei regizor străin – Jesús del Cerro – şi nu mai agasezi senzorial spectatorii.

Grație acestei producții fără cusur, osmoza tropilor și vulgarităților românești cu structura narativă hollywoodiană funcționează.

E Miami Bici vreo capodoperă?

Cum ar spune un cursant de-ai mei, pe care mă lupt să-l dezvăț de nigga talk:

Well, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri it ain’t.

E mai degrabă un smoothie de Dumb and Dumber, Hungover şi American Pie, la care se adaugă buttocks, spice and everything nice, peste care se toarnă CHEMICAL X!!!

Înjurăturile noastre româneşti.

N-are sens să cad în păcatul fariseismului şi să nu recunosc că, auzindu-le scăldate în lumina orbitoare a Floridei, mi s-au părut că sună şi mai bine şi am râs cu poftă la multe dintre ocaziile în care au fost proferate.

Interpretările se împart precum venitul la nivel global: 90% din umorul real vine de la Matei Dima, despre care nu mă sfiesc să spun că are un potenţial comic veritabil, cu grimase reduse la minimul esenţial, pe când restul de 10% sunt scălâmbăieli ale lui Codin Maticiuc.

Restul distribuției, românești sau internaționale, se achită de arhetipurile alocate, iar cele două ore ale filmului trec fără ca răbdarea să fie agresată.

Dacă și simțul calității intelectuale vine relaxat, Miami Bici este experiența cinematografică agreabilă de care avem nevoie după atâtea ciorbe sorbite zgomotos prin filmele post-revoluționare.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro